Raporturile româno-germane şi riscurile externe

Cît de utilă e reorientarea politică externă a României care transpare din opţiunile politice filogermane ale preşedintelui ei? În ajunul vizitei sale la Berlin, preşedintele României, Klaus Iohannis, pare să-şi fi clarificat definitiv opţiunile externe. „Europenizarea completă“ a României e unul din salutarele obiective centrale ale şefului statului, după cum a declarat chiar el, la Bruxelles. 

Numirea în fruntea SRI a autorului unui articol care propusese ancorarea ţării pe axa Bucureşti – Berlin – Washington elimină orice dubiu posibil cu privire la priorităţile lui Iohannis în domeniul parteneriatelor şi alianţelor sale. 

După obţinerea independenţei, România s-a considerat mai mereu, în genere întemeiat, ca o ţară prea slabă spre a rezista autonom ameninţărilor externe. Cît timp s-a bucurat de oarece libertate, nefiind încălecată direct de turci sau ruşi, ţara a mizat întotdeauna, în diplomaţie, pe susţinerea unor parteneri occidentali puternici, în stare să-i garanteze suveranitatea. Germania şi Austro-Ungaria au fost, o vreme, partenerii ei preferaţi, România mică aderînd, de pildă, în 1883, la Tripla Alianţă.

În prezent, Germania este indiscutabil, din punct de vedere economic, principala forţă europeană şi una dintre cele mai importante puteri comerciale globale. În faţa tendinţelor centrifugale care se manifestă la marginile răsăritene şi sudice ale UE, tentate de populism şi extremism, Berlinul are, ca lider continental, mari probleme, dar pare, cel puţin în raporturile dificile cu Grecia, să se fi impus. 

Că Germania nu poate fi ignorată se înţelege de la sine, iar strîngerea raporturilor dintre Berlin şi Bucureşti este, vădit, mutual dezirabilă, cu atît mai mult cu cît între cele două capitale se află o ţară ca Ungaria, a cărei aderenţă la valorile occidentale şi la democraţia liberală a devenit extrem de problematică. 

Dar, politic şi militar, Germania încă nu e nici pe departe ceea ce ar trebui să fie. De ani de zile, elita ei politică le cere cetăţenilor germani să înţeleagă în fine că poziţia economică globală a Republicii reclamă şi un sporit angajament extern. Or, germanii nu s-au lăsat convinşi. Dimpotrivă, ideea acestui angajament a devenit în ultimele două decenii extrem de impopulară. Un recent sondaj al fundaţiei Körber relevă că, în ultimii douăzeci de ani, s-a înjumătăţit numărul nemţilor manifestîndu-şi propensiunea spre acceptarea necesităţii unor intervenţii externe în situaţii de criză. În 1994, două treimi favorizau încă astfel de intervenţii. 

Traumatizată de consecinţele nazismului, în urma căruia a tins să-şi impună ca principiu evitarea cu orice preţ a unor noi conflicte militare, Germania e o ţară care, apărată timp de multe decenii de americani, şi-a putut permite să nu investească intens în industria sa militară. Concomitent, cu o economie care se bazează preponderent pe exporturi, Germania s-a transformat, dintr-o fostă mare putere militară de calibrul celei prusace, într-un stat care doreşte cu orice preţ să întreţină relaţii cît mai bune cu toată lumea şi are oroare de altercaţii militare.

Finalul fericit al Războiului Rece a determinat întărirea acestei tendinţe, prefăcînd dialogul în dogmă. Fiindcă elitele politice ale Germaniei apusene au extras din acest final concluzii diferite de ale est-europenilor. Potrivit acestor elite, eliberarea paşnică a fostei RDG şi reunificarea celor două state germane ar fi fost nu atît rezultatul deciziei lui Ronald Reagan de reînarmare a NATO, în faţa căreia caduca tehnologie rusă a capotat, cît consecinţa faimoasei „Realpolitik“. E vorba de pragmatismul politic vest-german care ar fi sfîrşit prin a convinge Moscova să dea nemţilor lumină verde. Consecinţele acestei analize nu se rezumă la preferinţa actualului ministru de Externe pentru demersuri de

Expresia ei directă este, între altele, controversata politică a Berlinului faţă de conflictul ruso-ucrainean, în care Germania mizează pe un dialog cu orice preţ cu Vladimir Putin, în pofida indiciilor multiple probînd futilitatea acestor discuţii. Unele, nota bene, purtate cu un lider antidemocratic şi antioccidental hotărît nu doar să dezmembreze Ucraina, ci să refacă imperiul sovietic şi să combată la sînge raporturile transatlantice. 

Nu e de mirare că, în faţa pericolului fără precedent al agresiunii din Răsărit, alte puteri europene, deşi net mai rău aşezate economic decît Germania, manifestă, binevenit, o atitudine mai viguroasă faţă de Rusia lui Putin decît Berlinul. Mai nou, Marea Britanie şi-a anunţat, în aplauzele ecologiştilor germani, intenţia de a oferi Ucrainei instructori militari. Iar Franţa a avertizat Moscova că eventuala cucerire a oraşului ucrainean Mariupol ar antrena ample consecinţe, ar schimba din temelii datele situaţiei şi s-ar solda cu înăsprirea notabilă a sancţiunilor.

Pe de altă parte, nici Germania şi nici UE nu dispun de o strategie externă demnă de acest nume, care să fie deopotrivă consecventă şi riguroasă. În loc să-şi creeze capacităţile de a acţiona în temeiul unui catalog de principii şi valori clare, atît Comunitatea, cît şi Berlinul se mulţumesc să reacţioneze, adesea tardiv şi nevolnic, la crizele care, după accederea la putere a actualului preşedinte american, s-au multiplicat şi acutizat pe glob. Aceste crize au ajuns mai nou la punctul de fierbere, provocînd anul trecut o catastrofă a refugierilor de proporţii fără egal în istoria postbelică, după cum relevă Amnesty International. 

La rîndul lor, germanii şi cetăţenii UE duc lipsă de o orientare adecvată într-o tot mai complexă lume globală, în care valorile şi identităţile au devenit problematice, iar ameninţările externe au dobîndit dimensiuni fără precedent de la nazism încoace. Pe Bătrînul Continent e nevoie de mai multă claritate morală şi de o mai bună pregătire diplomatică, informaţională şi militară spre a se face faţă riscurilor secolului XXI. La fel şi în Germania. 

La rîndul lor, românii trebuie să înceapă să mizeze nu doar pe alianţe, ci şi pe o politică externă şi de securitate proprie, similară celei poloneze. Pe scurt, ideea reorientării spre Berlin pare salutară. Dar suficientă nu e. Neliniştitor e doar că dă senzaţia de a fi fost impusă de sus, de Klaus Iohannis, din postura unui

şi nu aşa cum ar fi recomandabil într-o democraţie liberală, în urma unei dezbateri publice de amploare. 

Deutsche Welle.

Deutsche Welle