Tema săptămînii

M-am întîlnit prima oară cu dl Johnny Răducanu din pricina unui si bemol ratat din Concertul de Grieg. Eram la etajul întîi al unei anexe a conacului de la Tescani, la nouă dimineața, într-o vară de la sfîrșitul secolului trecut.

Nu există oraș în care să nu-mi fi făcut prieteni trecători. Aceia cu care împărtășești doar o clipă, două ore, o zi, dar care intră în viața ta cu drepturi egale, la fel ca aceia care rămîn cu anii. Aceia cu care povestești uneori aproape tot, despre care nu știi nimic, dar în fața cărora nu te explici fiindcă n-ai nevoie.

Noţiunea de drum e prea largă. Aşa că nu chiar despre drumurile noastre toate vrem să vorbim, aşa cum zice şlagărul, ci doar despre unele, în special cele fizice.

Contribuţia comerţului şi a drumului comercial la dezvoltarea civilizaţiei umane este mult mai importantă decît s-ar crede îndeobşte. Prin intermediul comerţului oamenii se cunosc, se caută, se împrietenesc, se amestecă, leagă legături durabile la capătul cărora se află sinteza, noul.

„Pe drumuri“ este o expresie des întîlnită în documentele secolului al ­XVIII-lea. A fi „pe drumuri şi pe uşile altora“ are semnificaţia de sărăcie extremă, de insecuritate şi oglindeşte lipsa oricărei legături afective cu lumea, comunitatea, vecinătăţile.

Sînt sau nu sînt drumuri în Deltă? Depinde ce înţelegem prin acest cuvînt. La finalul cursului Dunării, Delta însăşi este un început şi un sfîrşit de drum.

Cu maţina, te uită Dumnezeu în ambuteiaje, după care te învîrţi după un loc de parcare. Cu autobuzul, îl aştepţi pînă ţi se urăşte, după care vine unul atît de aglomerat încît nu mai ai loc. Cu bicicleta, îţi trebuie atitudine de cascador. Nici pe jos nu-i bine, căci eşti obligat să inspiri noxele.

Din perspectiva etnologului, zicala aceea despre călătorul căruia îi stă bine cu drumul nu înseamnă un îndemn la umblet, nu înseamnă mergi, mergi, numai mergi, ci, dimpotrivă, grăbeşte-te să ajungi la capăt, nu te opri, nu adăsta, reintră în ordinea cunoscută.

Cineva îmi spunea, mai demult, că preferă un zîmbet fals unei încruntături autentice. Socialmente, probabil că este de preferat. Cînd, la un „eveniment“, dai peste cineva pe care îl deteşti şi ştii că şi reciproca este valabilă, tensiunile sînt dezamorsate prin zîmbete şi discuţii ipocrite despre vreme şi alte nimicuri.

De ce strigă Nietzsche în prefaţa la Ecce homo: „Și, mai ales, nu mă confundaţi!“? Pentru că știe că, orice ai face, tot vei fi confundat. Mîntuirea subiectului nu poate fi decît în obiect, adică acolo unde nu mai este el.

Am ajuns mai devreme în aeroport, ţintit să cumpăr o ie, să o duc cuiva drag, aflat prea departe de mine. Încep să mă uit la ii, un produs autentic românesc, şi se petrece acel fapt autentic românesc de care ai parte prin mai toate magazinele de la noi.

Filmăm pentru a cincea sau a șasea oară prînzul muncitorului nostru chinez, Han, și al colegului său român. I-am așezat cît mai departe de camera care zace neglijent pe un trepied ceva mai încolo, însă cu REC-ul pornit. Ei nu știu asta – ar trebui să mănînce împreună, unul în fața altuia, fără a bănui că sînt, de fapt, filmați.

De 1 Decembrie, dl Dacian Cioloş a fost protagonistul celui mai emoţionant moment al festivităţilor de ziua naţională, recunoscute în general ca manifestări de patriotism necredibil, chiar un pic stînjenitor, şi fără cine ştie ce consecinţe în res­tul anului.

Este prostia o „facultate“ de sine stătătoare? S-ar zice, uneori, că da. Dacă însă prostia e doar negativul inteligenţei, Dosarul de faţă ar putea fi la fel de bine despre deşteptăciune. Căci orice referire la prostie poartă în sine, virtual, o definiţie a inteligenţei, ca lipsă sau opus al ei.

Rîsul prostului? Cum adică, rîsul prostului? Ni s-a spus de mii de ori că proştii nu rîd. Că sînt solemni, bîntuiţi de gîndul automonumentalizării, băţoşi. Că iau totul în serios, începînd cu ei înşişi şi sfîrşind cu cine au început. Dar cum să crezi una ca asta, drăguliţă Doamne? Cum să nu rîdă proştii? Rîd şi ei, bată-i să bată.

Am discutat despre frecvenţa cu care apare sintagma „biet nebun“ sau „biet neghiob“, fie că se provoacă între ei eroii homerici, fie că Homer le comentează acţiunile, fie că, în sfîrşit, rîd zeii de prostia omenească. La Homer, s-ar părea, a fi „biet neghiob“ ţine de natura umană.

Prostia are multiple fațete și este însoțită mereu de alte defecte omenești precum vanitatea, megalomania, egoismul, ignoranța, impostura, răutatea sau doar naivitatea. Diverși autori au explorat prostia omenească în „Anatomii“, „Enciclopedii“ și „Istorii“ ale Prostiei.

Deşteptăciunea şi, implicit, prostia sînt relative şi contextuale. Faptele şi vorbele noastre pot fi inteligente într-un anumit context, după cum aceleaşi fapte şi vorbe pot fi cît se poate de stupide în alt context.

De-a lungul timpului, Dilema, veche sau nu, a tot făcut Dosare despre femei. Unele, radiografii pur și simplu, altele militante, altele mai poetice. Am avut, cîndva, chiar și o temă despre bărbați…

De multe ori, femeile pe care le-am întîlnit pe teren nu erau ele însele personajele mele. Dar erau acolo, lîngă bărbatul sau copilul sau o altă femeie cu care urma să vorbesc. Niște prezențe discrete, pe care le-am ținut minte.

Dragii noștri sexiști subtili, neosexiști, nonsexiști oportuniști de pretutindeni, datele recente indică corelații puternice între egalitatea de gen și niveluri înalte de dezvoltare – de exemplu, un studiu recent al OECD arată că egalitatea (de facto) de gen ar duce la o creștere cu 12,4% a PIB-ului pe cap de locuitor pînă în 2030.

Înțeleg și de ce copilul meu mi-a spus, cînd abia trecuse în clasa a treia, că „fetele sînt mai proaste decît băieții“. Ca să ajungă la concluzia justă, nu i-am ținut un discurs despre sexism, ci l-am întrebat cine ia mereu cele mai bune note din clasă, cine citește cel mai mult, cine este cel mai bun prieten.

Inițiații în misterele antice, misticii și poeții medievali, scriitorii și artiștii din toate timpurile nu au ostenit să vorbească despre misterul feminin, fără să fi reușit să-l descifreze vreodată. Și nici nu este de mirare, cînd te gîndești la marea taină în care este învăluită creația femeii.

Puțini fac însă referire la Charcot ca la un călău al femeilor. În numele științei obiective, nimeni nu se gîndește că Charcot ar fi vrut să facă vreun rău cîrdului nesfîrșit de paciente pe care le prezenta ca aliens morbizi publicului cultivat al Parisului, cău­tînd regularitatea, normativitatea ascunsă în spatele simptomelor isterice.

De cîte ori aud un discurs feminist în materie de religios, mă îndepărtez în grabă. Ştii prea bine ce susţine, ce exagerează, ce combate: o doctrină „androcentrică“ atotstăpînitoare care ar impune femeii subordonarea în domeniul credinţei.

E corect că toți vor în Germania, dar hai să fim puțin sinceri: dintre cele trei milioane de români plecați în străinătate, cîți au emigrat în Slovenia, de pildă?

Nu poți distinge un profil: cam toată lumea pleacă. Din punct de vedere statistic, e impresionant: cel puțin cinci milioane de sirieni – poate șase-șapte milioane – au plecat.

Blocurile construite de stat în anii ’70-’80, după principiile unui spaţiu locativ calculat pe măsura „omului nou“, reprezintă astăzi, în marile oraşe şi mai ales în Bucureşti, esenţialul fondului de locuit. Oamenii au încercat în fel şi chip să îmblînzească betonul, să transforme un bloc dezumanizant într-o casă locuibilă.