Dar uniforma asta nu e pentru băieţi?
Mereu am fost „băiețoasă“. Sau, cel puţin, aşa mi-au spus-o bunicii, părinţii, educatoarele, învăţătoarea, chiar şi profa de mate care îmi era dirigintă. „Arăți că un recrut!“, a exclamat ea atunci cînd am apărut la şcoală tunsă „periuță“. M-am simţit ca şi cum aş fi făcut ceva rău, ca şi cum o dezamăgisem. Cu o zi în urmă cheltuisem o filă din alocaţie la frizeria din micul oraş în care locuiam, unde o rugasem pe Gina să mă tundă cît mai scurt.
Una dintre cele mai timpurii amintiri ale mele este legată de comunism şi de uniforma de şoim al patriei. Cămaşă portocalie, cravată scurtă roşie cu insignă, pantaloni cu bretele, albaştri pentru băieţi, şi fustă de aceeaşi culoare pentru fete. Am plîns pînă cînd bunica mea s‑a înduplecat şi mi-a cumpărat uniformă pentru „băieți“. Îmi amintesc stînjeneala cu care am apărut la grădiniţă în următoarea zi, ridicatul din sprînceană al educatoarelor şi întrebarea pe care mi-au pus‑o: „Dar uniforma asta nu este pentru BĂIEŢI?“.
Cred că întrebarea lor m-a urmărit cam toată copilăria mea. Apărea atunci cînd îmi doream să primesc maşinuţa aia de pompieri, cea pe care o testasem la groapa cu nisip din fața blocului. Sau cînd voiam cămaşa maro, cu ciuperci. Cînd jucam fotbal în curtea şcolii. Cînd maică‑mea m-a transferat la atelierul de lucru manual al băieţilor (unde se făceau circuite electrice) ca să nu rămîn corigentă la cel de fete pentru că nu croşetasem îndeajuns de repede şi de bine fularul pe care îl aveam de făcut.
Pe atunci nu auzisem de Judith Butler sau de Alison Bechdel, de feminism sau teorii queer, dar simţeam pe propria piele ce înseamnă să nu îndeplinesc cerinţele. Nu îmi era prea clar ce mi se cerea, dar înţelegeam şi eram constant avertizată că nu sînt ca restul fetelor din clasa mea.
A nu îndeplini cerinţele înseamnă şi că trebuie să înveţi să jonglezi cu aşteptările diverselor persoane din viaţa ta. Pentru mine asta a însemnat să învăţ, timp de cîţiva ani, să duc o viaţă dublă. Eram activistă pentru drepturile LGBT, îmi era confortabil să vorbesc despre identitatea mea la TV şi eram într-o relaţie de aproape trei ani cu Alina. Familia mea însă nu ştia nimic despre această parte foarte importantă a vieţii mele, aşa că, de fiecare dată cînd vorbeam, evitam orice ar fi putut avea legătură cu asta. Știam că aveau pregătit pentru mine un set clar de aşteptări, de dorinţe ca eu să fiu fericită într-o relaţie cu un bărbat, să am copii. Să le spun că visele lor nu mai urmau să se îndeplinească a fost atît înfricoşător, cît şi eliberator.
I-am spus mamei mele despre Alina în gara din Piatra Neamţ, în timp ce aşteptam trenul să vină şi să mă ducă spre Bucureşti. Timp de şase luni nu a mai scos nici o vorbă despre acest subiect.
Procesul de „coming out“ este unul pe care orice femeie care nu este heterosexuală trebuie să îl parcurgă zi de zi în familie, la muncă, în grupurile de prieteni sau cînd iese în oraş. Indiferent că şi-l doreşte sau nu.
Simpla plimbare pe stradă în cuplu se poate transforma într-un gest politic, într-o demonstraţie de curaj şi chiar de sfidare. Un sărut este o nebunie şi se întîmplă de obicei departe de ochii străinilor. Pentru că, altfel, un gest atît de banal se transformă într-o scenă grotescă în care bărbaţii se simţ îndreptăţiţi să intervină cu exclamaţii, comentarii sau chiar propuneri sexuale.
Nici la locul de muncă nu poţi vorbi despre sexualitate. De exemplu, dacă le-aş povesti colegilor la cafea că el mi-a făcut o surpriză şi am mers la munte în week-end, atunci toată lumea mi-ar spune că am un iubit minunat. Dar dacă el ar deveni ea, atunci discuţia s-ar transforma într-o dezbatere despre identităţi LGBT, stiluri de viaţă, normalitate, religie. Și era o simplă excursie la munte…
Multe femei din comunitatea LGBT devin invizibile pentru a se proteja de hărțuire, violenţe sau excludere. A-ţi asuma o identitate care este în afara modelului de „femeie“ – feminină, soţie, mamă – este de cele mai multe ori un act de curaj.
Acesta este un articol colaborativ ce conţine poveşti personale din vieţile Alinei Tudor şi a lui Dani Prisacariu. Dani şi Alina trăiesc în Bucureşti alături de două pisici, sînt feministe, activiste pentru drepturile omului şi într-o relaţie de aproape patru ani.
