De la lotcă la şalupă
S înt sau nu sînt drumuri în Deltă? Depinde ce înţelegem prin acest cuvînt. La finalul cursului Dunării, Delta însăşi este un început şi un sfîrşit de drum. Delta este şi începutul drumului pe care numeroase specii de peşti migratori îl fac din mare spre părţile superioare ale bazinului Dunării. Drumurile păsărilor vin şi pleacă şi ele spre şi dinspre Deltă. Dinspre zona polară sau dinspre Asia ori Africa, numeroase specii de păsări au capătul – şi mai apoi începutul – drumurilor lor în Deltă.
Oamenii au urmat şi ei aceleași reguli ale călătoriei pe distanţe lungi de aproape trei milenii. Drumurile corăbiilor care traversau Mediterana, apoi Bosforul ca să intre în Marea Neagră treceau de multe ori prin gurile Dunării, spre inima continentului, de unde se întorceau ca să îşi reia periplurile marine. Delta în sine, cu braţele Dunării, cu canalele, lacurile şi lagunele sale, este un labirint de drumuri pe ape.
Şi poate nimic nu s-a schimbat mai mult în ultimele decenii ca mijloacele de transport care străbat aceste drumuri ale apelor. La începutul anilor 1990 erau încă predominante lotcile, iar localnicii încă ziceau despre copiii lor că au învăţat întîi să vîslească şi mai apoi să meargă. În zilele în care vîntul era mai puternic, multe lotci îşi înălţau vele şi catarge improvizate, iar drumurile erau parcurse mai iute şi cu mai puţin efort. Pe drumurile Deltei mergeau pontoane-dormitor, trase de şalupe leneşe, echipate cu vechi motoare de tractor. Aceleaşi şalupe trăgeau după ele barje şi bacuri, într-o dinamică în armonie cu lenta curgere a apelor Dunării. Navele de pasageri ale Navrom-ului şi rarele cargouri erau singurele care păreau a se grăbi. Pe lîngă ele, rare bărci de cauciuc ale turiştilor, sau caiace – fie ale unor loturi de sportivi, fie abandonate de pasionaţii care obişnuiseră să vină vîslind din susul Dunării, mai ales din Cehoslovacia sau RDG, pînă la vărsarea în mare. Pe uscat, pe drumurile colbuite, în cel mai bun caz pietruite, treceau rare ARO-uri, dar cel mai des tractoare, cu sau fără remorcă, și camioane sau utilitare. Iar şoferii nu erau în nici un caz printre cei mai pricepuţi. Una dintre legendele Deltei din acea vreme vorbeşte despre accidentul rutier dintr-o localitate în care erau doar două maşini, una a Primăriei şi cealaltă a Salvării. Ca şi acum, şi atunci existau nelipsitele căruţe, de la cele trase de cai la cele mai tradiţionale, cu măgari.
Erau, apoi, improvizaţiile, care combinau mijloacele terestre cu cele acvatice. Acum mai bine de un deceniu am făcut drumul pe plajă de la nord de Sfîntu Gheorghe şi apoi pînă în sat într-o barcă pusă pe o sanie şi trasă de un tractor…
T recerea anilor a schimbat atît drumurile apelor, cît şi mijloacele de transport. Aidoma şoselelor nereparate, numeroase canale şi gîrle au ajuns să fie blocate pentru circulaţie – fie de plauri, fie de colmatări. Pe aceste drumuri acvatice neîngrijite trec însă şalupe care mai de care mai rapide, cu motoare puternice, şi alte ambarcaţiuni care acum două decenii ar fi părut aidoma unor nave extraterestre. Pe braţele Dunării, alături de mai vechile nave de pasageri şi cargouri, trec acum vapoarele de croazieră, dar şi iahturi, iar transportul rapid cu taxiurile de apă nu mai e doar un vis irealizabil. Iar în sate sau în Sulina, alături de nelipsitele căruţe şi tractoare, au apărut taxiuri şi numeroase maşini, de la cele noi la unele foarte vechi. Iar din Sfîntu Gheorghe spre plajă se întrec maşinile de teren cu remorcile lor, urmaşele trocariciului, primul de felul său acum mai bine de un deceniu.
N u poate fi omisă observaţia că, la fel ca pe şosele, şi în cazul drumurilor pe apă s-a înmulţit considerabil numărul mitocanilor.
Prin urmare, sînt sau nu sînt drumuri în Deltă? Eu cred că da. Drumurile pe ape şi lipsa şoselelor salvează Delta de la distrugerea inerentă care s-ar datora invaziei turismului de masă. Iar întreţinerea şi impunerea unor reguli de transport pe aceste drumuri de ape ar fi soluţiile cele mai bune pentru un transport eficient. Un coleg şi prieten veneţian se mira că pe Razelm – şi în Deltă, în general – nu a organizat nimeni pînă acum o regată pentru ambarcaţiuni cu vele, de la iahturi la iole, sau pentru bărcile cu vîsle.
Şosele? Nu cred în drumuri noi pe uscat. Dar refacerea şoselelor care unesc localităţile de la limita Deltei ar deschide oamenilor accesul mai rapid la cetăţile antice din jurul Deltei, de la Tulcea la Dunavăţ, de la Argammum la Enisala şi de acolo la Histria. Şi nimeni nu ne împiedică să facem din comunele şi oraşele de la intrarea în Deltă – de la Isaccea şi pînă la Săcele – puncte de transport multimodal modern, în care localnicii sau turiştii să îşi poată continua drumurile de pe uscat pe apă. Sper ca pînă acolo să nu fie un drum atît de lung.
Adrian Stănică este jurnalist de știință și cercetător la Institutul Național de Geologie și Geoecologie Marină – GeoEcoMar.
