Nobel, ciocolată, prostie

Cosima RUGHINIŞ
Publicat în Dilema Veche nr. 617 din 10-16 decembrie 2015
Cașicofonia jpeg

În 18 octombrie 2012, revista New England Journal of Medicine a publicat, în rubrica „Occasional Notes“, un text puţin neobişnuit al lui Franz H. Messerli: „Chocolate Consumption, Cognitive Function, and Nobel Laureates“, uşor disponibil online şi plăcut la citire. În două pagini şi un pic, autorul compune şi explorează o corelaţie între consumul de ciocolată per capita şi numărul de premii Nobel într-un lot de 22 de ţări, încercînd să afle dacă ciocolata stimulează funcţiile cognitive la nivelul populaţiei. Prin urmare, să poarte oare ciocolata o parte din responsabilitatea problemelor cognitive ale românilor?

Întrebarea este bizară, într-adevăr, iar Messerli însuşi scrie articolul într-o notă umoristică. Mai precis, Messerli scrie „mai în glumă, mai în serios“, deoarece seriozitatea se desluşeşte printre rînduri. Sau gluma se iţeşte printre rînduri? Primul meu gînd, pe cînd citeam paragrafele spumoase, a fost: iată ce parodie excelentă a studiilor care reduc umanitatea la chimie şi creier! De exemplu, Messerli observă că Suedia iese din grafic, adică este, din punct de vedere statistic, o anomalie în relaţia dintre ciocolată şi premiile Nobel. Autorul comentează: „Dat fiind consumul per capita de ciocolată de 6,4 kg pe an, am prezice că Suedia va obţine un total de 14 laureaţi Nobel, dar totuşi observăm 32. Dat fiind că, în acest caz, valoarea observată depăşeşte valoarea aşteptată cu un factor mai mare decît 2, nu putem să nu ne gîndim fie la o părtinire patriotică inerentă a Comitetului Nobel din Stockholm cînd evaluează candidaţii pentru premii sau, poate, la o sensibilitate sporită a suedezilor la ciocolată, astfel încît chiar cantităţi minuscule le sporesc considerabil cogniţia“. În acelaşi spirit glumeţ, la declaraţia conflictului de interese citim: „Dr. Messerli raportează un consum regulat zilnic de ciocolată, cel mai mult – dar nu exclusiv – din tipul varietăţilor negre de la Lindt“. Amuzant, nu?

Mai în glumă, mai în serios, articolul respectă structura canonică ştiinţifică, iar redactarea ţine cont de retorica studiilor corelaţionale. Sînt discutate limitele cercetării şi relaţia dintre corelaţie şi cauzalitate. În introducere aflăm cîte ceva despre cercetările anterioare ce leagă flavonoizii de performanţa cognitivă individuală – mai ales pentru pacienţii vîrstnici cu probleme cognitive, dar şi pentru şobolanii vîrstnici Wistar-Unilevel. Mi-i şi închipui, simpatice rozătoare cărunte. Apoi, ţac-pac, în două rînduri, Messerli trece de la performanţa cognitivă individuală, umană şi şoricească la performanţa cognitivă a populaţiilor – şi propune apoi să o măsurăm pe cea din urmă, fie şi imprecis, prin numărul de premii Nobel per ţară. Aşa se declanşează comedia.

Dar nu toată lumea a rîs. Aici apare şi problema: articolul fiind scris mai în glumă, mai în serios, a fost citit într-un registru ştiinţific de cel puţin o parte din comunitatea studiilor medicale şi nutriţionale. Aşadar, oamenii de ştiinţă au protestat, mai ales din raţiuni metodologice: datele nu sînt bune, metodele sînt simpliste, mulţi factori decisivi nu au fost controlaţi în analiză, după cum observă autori precum F.B. Ortega, P. Maurage şi A. Hereen. Credeam că articolul este o glumă, aş fi băgat mîna în foc – dar publicaţia a stîrnit indignare. Unii profesio­nişti într-ale studiilor statistice din zona medicală l-au citit cu toată seriozitatea şi s-au supărat. De unde şi mirarea: cum este posibil ca o analiză care porneşte de la numărul de premii Nobel ca indicator al performanţei cognitive naţionale – orice ar însemna aceasta – să fie lua­tă în serios?

Ei bine, se poate – deoarece premiul Nobel necesită inteligenţă, iar inteligenţa se află în creier, iar creierul e influenţat de substanţe precum ciocolata, nu? Prin trei salturi logice, toate formele de organizare socială care creează inteligenţa prin învăţare, apoi transformă inteligenţa în creativitate şi integrează creaţiile în orizontul global – sau, dimpotrivă, le marginalizează într-o periferie locală – sînt şterse, prin ecuaţia performanţă = creier. De asemenea, organizarea socială a decernării premiului Nobel – cine şi cum decide? care sînt criteriile reale, formale şi informale? – este pierdută complet din vedere. Discuţia foarte aprinsă stîrnită de cartea Alinei Mungiu-Pippidi De ce nu iau românii premiul Nobel, în dialog cu recenziile sale, precum cea a Iuliei Iarca din România literară, ilustrează foarte bine această complexitate. Premiul Nobel este un fenomen social ireductibil la un fenomen psihologic, cu atît mai mult la unul biochimic. Premiul Nobel nu este un indicator al capacităţii cognitive personale sau colective. Punct.

Reducţionismul culturii la creier este însă în plin avînt. Aşadar, prostia culturii, prostia relaţiilor interumane, prostia rutinelor sociale şi interpersonale sînt rapid reduse la prostia creierului. Iar pentru aceasta se prescriu medicamente, dacă se poate. Ca ilustraţie, intensificarea şi variabilitatea considerabilă a diagnozelor de ADHD pentru copiii care nu fac faţă sistemului şcolar, mai ales în SUA, este una dintre multele faţete ale acestui reducţionism.

Atenţia pentru ceea ce avem în cap – fie chimicale, fie informaţii stocate conform unei metafore „creier = computer“ – ne face să ignorăm chestiuni esenţiale privind organizarea dialogului dintre capete. O altă ilustraţie, privind şcolile româneşti: discutăm mult, pe bună dreptate, despre curriculum, despre calitatea manualelor, despre pregătirea profesorilor şi a elevilor. Prea puţină atenţie acordăm însă posibilităţii dialogului dintre profesori şi elevi – sau a imposibilităţii, după caz. În şcolile cu ceva reputaţie, numărul de copii dintr-o clasă este frecvent mai mare decît treizeci şi cinci – în condiţiile în care Legea educaţiei naţionale prevede maximum douăzeci şi cinci de copii în clasă pentru învăţămîntul primar şi maximum treizeci pentru cel gimnazial şi liceal (în Articolul 63). Ce fel de dialoguri mai sînt posibile într-o clasă a II-a cu treizeci şi trei de copii? Dar într-o clasă a V-a cu treizeci şi opt de copii? Într-adevăr, clasele erau mari şi „pe vremea noastră“ – eu am învăţat alături de patruzeci de colegi. Dar vorbim de perioada comunistă, în care comunicarea de sus în jos era la mare preţ ideologic, iar dialogul era mai degrabă ignorat, dacă nu pedepsit. Astăzi dorim să îi învăţăm pe copii gîndirea critică şi reflexivă, comunicarea deschisă – dar într-o clasă cu peste treizeci de elevi, menţinerea tăcerii devine critică, iar organizarea dialogului devine eroică.

Rămîne deci să ne punem speranţa în substanţele care îmbunătăţesc creierele direct, fără discuţii. Cum ar fi să oferim elevilor la şcoală lapte, corn şi ciocolată? Ştiu sigur cîţiva copii care s-ar bucura.

Cosima Rughiniş este conferenţiar în cadrul Departamentului de Sociologie al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
INTERVIU EXCLUSIV Nuami Dinescu, despre complexul de a fi „mică și grasă“ și povara rolului Tanța GALERIE
Chiar dacă umbra Tanța a urmat-o ani de zile și i-a pus piedici, Nuami Dinescu a reușit să își pună numele în locul personajului.
image
Santorini „made in China”: Imagini surprinzătoare cu o copie perfectă a insulei grecești VIDEO
O tiktokeriță a dezvăluit că a vizitat cea mai emblematică insulă a Greciei la peste 7.000 de kilometri distanță - în China. Yasmin von Roon, în vârstă de 27 de ani, a rămas uluită când a descoperit stațiunea Dali’s Ideal State - o copie fidelă a insulei Santorini.
image
Instalația bizară care a supraviețuit din Primul Război Mondial. La ce folosea staţia de despăduchere „Larga” de la intrarea în Galați
Rămășițele unei stații de despăduchere pe linia ferată, din perioada Primului Război Mondial, pot fi văzute la marginea orașului Galați. Pe vreme aceea, călătorii care ajungeau din Rusia, dar şi vagoanele, erau supuse dezinfectării cu insecticidul acum interzis DDT.

HIstoria.ro

image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor.