Falsităţi, ipocrizii, minciuni
Cineva îmi spunea, mai demult, că preferă un zîmbet fals unei încruntături autentice. Socialmente, probabil că este de preferat. Cînd, la un „eveniment“, dai peste cineva pe care îl deteşti şi ştii că şi reciproca este valabilă, tensiunile sînt dezamorsate prin zîmbete şi discuţii ipocrite despre vreme şi alte nimicuri complezente. Te prefaci, pe scurt, că sentimentele din subterană nu există.
Iar complezenţa este, pînă la urmă, o armă a societăţii. Sinceritatea poate strica punţi profesionale şi te poate exclude din anumite cercuri fără de care nu poţi exista. Te poate transforma într-un pustnic social, căci autenticitatea nu este întotdeauna digerabilă pentru normele sociale.
Pe de altă parte, există şi paradoxul falsei autenticităţi. Neasumîndu-ţi rolul de animal social, tinzi să plusezi şi să nu-ţi asumi falsităţile nici în propriii ochi.
Sînt cazuri de jurnalişti care derapează, care îşi dau seama, dar care, în loc să-şi asume derapajele, continuă să se autojustifice. Sînt politicieni care se prefac autentici doar ca să cîştige voturi – replica din Titanic Vals, cînd Spirache (unul dintre personajele profund autentice din dramaturgia românească) se adresează alegătorilor cu acel discurs, „Vă rog să nu mă votaţi, fiindcă nu am făcut nimic pentru voi“, s-a regăsit şi într‑unul dintre discursurile fostului preşedinte Traian Băsescu, în confruntarea din 2004 cu Adrian Năstase: „Românii sînt blestemaţi să aleagă între doi comunişti“, Traian Băsescu cîştigîndu-şi atunci cea mai mare simpatie din partea votanţilor pe acelaşi principiu enunţat în piesa lui Muşatescu: „Iată – au spus alegătorii –, în sfîrşit, un om sincer“.
Dar dacă lipsa autenticităţii sau, mai grav, mimarea ei în spaţiul social este, pînă la urmă, o condiţie ca să promovezi, ce se întîmplă în relaţiile personale? Cît de mult ne afectează, de fapt, complezenţa? Ne transformă sau ne predispune la un comportament schizoid? Putem, bunăoară, să lăsăm la uşă ipocrizia socială? Sau, pentru a ne valida masca afişată în public, ajungem să ne transformăm şi să ne automutilăm firescul? Este, azi, împlinirea personală legată mai mult de carieră şi de vizibilitatea publică şi mai puţin de acea seninătate cîştigată prin asumarea trăirilor lăuntrice?
Dosarul de faţă încearcă să abordeze problema firescului, a autenticului, din mai multe perspective. Am invitat să scrie, aşadar, oameni care activează în mai multe domenii, de la filozofie, psihologie, teatru şi literatură la politică şi social, pentru a afla care mai sînt mizele autenticităţii într-o lume avidă după succes, un succes pe care azi îl percepem, mai ales, prin prisma realizărilor profesionale. (Stela Giurgeanu)
Ilustraţie de Ion BARBU
