Silvia CHIŢIMIA

Numeroase scenarii inițiatice includ ca probă principală traversarea de către neofit a unui tunel tenebros, dificil și periculos de străbătut. În vise sau experiențe vizionare apar fantasmele unor tuneluri sumbre și interminabile, care evocă adîncimi infernale. Pattern-ul arhaic se raportează la ciclul morții și renașterii asociat, în religia vechiului Egipt, cu călătoria într-o barcă a zeului Soare pe cer (prin trupul înstelat al zeiței cerului, Nut) și traversarea (în altă barcă) a lumii de Di

Trecem pe lîngă ei cu nonșalanță, detașare și indiferență. Ne-am obișnuit cu prezența lor. Fac parte din decor. Nu sînt altceva decît „un arboret“, cum s-a exprimat odată, disprețuitor, privind copacii, un secretar de partid de pe vremea răposatului. Ma

Cuvîntul sfîrșit adună în el multă melancolie. Desigur, dacă ne gîndim la sfîrșitul unor vremuri fericite – ale tinereții, ale unor iubiri vrăjite, ale aventurilor de neuitat. Ca să nu mai vorbim de sfîrșitul unei vieți, cu spectacolele ei de lumini și umbre suspendate brusc printr-un „scurtcircuit cuantic“ sau o conjuncție astrală, aflate sub puterea instanței divine.

Se zice că sfîrșitul este foarte aproape atunci cînd, la Crăciun, oamenii nu vor mai cînta colinde. Există chiar colinde despre sfîrșitul lumii. „A cunoaște cînd îi coada veacului pare a fi apanajul înțelepciunii ultime puse în seama lui Dumnezeu, Iisus, Sf. Ion.“

Apa vie este, în Vechiul Testament, un simbol al lui Dumnezeu ca izvor al vieții. Singurul autor care prezintă expresia „Apă vie“ în Noul Testament este evanghelistul Ioan, relatînd convorbirea lui Hristos cu femeia samarineancă, la fîntîna lui Iacob.

Una din cele mai frumoase şi tainice viziuni celeste, pe care astăzi o privim doar că pe o metaforă, este aceea a Cerului ca pergament înstelat.

„Poporul român are o mare aplecare și crede în fatalitate, în soartă“, iar „Moartea este o mîndră crăiasă care domnește peste omenirea întreagă și totodată ea este mireasa lumii“.

Paranormalul există. Astfel că nimic nu împiedică prezența neașteptată a unor vindecări miraculoase, chiar dacă medicii nu o mărturisesc întotdeauna.

Inițiații în misterele antice, misticii și poeții medievali, scriitorii și artiștii din toate timpurile nu au ostenit să vorbească despre misterul feminin, fără să fi reușit să-l descifreze vreodată. Și nici nu este de mirare, cînd te gîndești la marea taină în care este învăluită creația femeii.

„A face curte? Păi, vorbeşti ales, o inviţi undeva. Nu pe stradă sau în parc. La Bamboo, nici atît. Că nu se uită la tine dacă n-ai maşină în parcare! Nu vrea nici la teatru. La operă, nu mai spun! Nu poţi să o agăţi cu un trandafir. Asta merge poate la Doamnele peste 40 de ani. E greu de tot!“ (Marian, funcţionar)

Mi s-a întîmplat uneori, atunci cînd am dăruit o chiflă, un corn sau o pîine, unui cerşetor, să fiu privită cu nemulţumire, ba chiar apostrofată: „Ce-mi dai pîine, că eu am nevoie de bani!“ Pîinea era privită cu dispreţ, aşa cum remarcase şi Nicolae Steinhardt: „Mulţi privesc de sus şi defaimă pîinea cea de toate zilele.“

În Noul Babilon al modernităţii pe care textele vedice l-au numit profetic „Vîrsta întunecată“ (Kali Yuga), domnesc agitaţia, confuzia, blazarea, pustiul interior, muţenia suspicioasă, dar şi imensa nevoie de comunicare, neîncrederea în religii şi ideologii, dar şi căutarea consolărilor sufleteşti şi a orientărilor spirituale motivante.

A fost o vreme cînd munţii, izvoarele şi pădurile erau locuite de spirite, duhuri, zîne şi zei. Zînele ieşeau din apă, din copaci, din stîncă, din rodii aurite sau chiar dintr-o oală (precum zîna Clopoţica din povestea lui Peter Pan). Soarele era îndrăgostit de Lună, florile vorbeau sau cîntau, aninate în cosiţa Ilenei Cosînzene.

Prin opulenţa roadelor sale şi prin fastul culorilor, distilînd în alambicuri de aramă luminile amurgului, toamna îmi pare că poate fi asemuită cu un palat oriental, un serai. Toamna (cuvîntul derivă din latinescul autumnus,-i şi este de origine etruscă) ne deschide porţile sale aurite, în septembrie şi octombrie.

„Nu pot să mă joc cu tine... Nu sînt îmblînzită“ – îi spune Vulpea Micului Prinţ, eroul cunoscutei poveşti poetice a lui Antoine de Saint-Exupéry, publicată cu doar un an înaintea dispariţiei sale, într-o misiune de zbor, la 31 iulie 1944. Cine este Micul Prinţ?

Iniţial n-a existat nici un Moş Crăciun. Trecerea dintre ani era marcată cu vreascuri aprinse, cu roţi de foc rostogolite de pe dealuri şi cu cîte o buturugă care trosnea magic, pe tipsia celei mai lungi nopţi a anului.

A existat o vreme cînd nu se strivea corola de minuni a lumii (poate nu era atîta înghesuială de oameni). Mărturie ne-au rămas minunile descrise de miturile, poveştile şi relatările inspirate ale scrierilor sacre. Inepuizabile ca tîlcuri şi taine sînt miracolele şi minunile biblice.

Pradă unei frămîntări sufleteşti intense, tînărul Google se hotărăşte să scrie urgent o scrisoare, iubitei sale Y. Disperat, constată că i s-a defectat laptopul, telefonul mobil l-a uitat în nisipul de la Vama Veche şi de mult a trecut miezul nopţii, ca să mai poată deranja pe cineva.

În literatura didactică românească, cele mai vechi informaţii despre animale fantastice apar sistematizate într-un curios tratat popular de zoologie şi morală, numit Fiziolog. Descrierea animalelor mitice din Fiziolog vădeşte o imaginaţie debordantă.

Gîlceava la Turnul Babelor – aşa s-ar putea numi recenta „încurcare a limbilor“ sau, mai degrabă, a limbajelor esoteric-spiritualiste, stîrnite în discuţiile recente, despre pîlpîirile flăcării violete. În practica tradiţională românească, vrăjile, făcăturile, legările şi dezlegările magice intră în atribuţia femeilor vîrstnice, a babelor ştiutoare de semne şi rosturi, pricepute la şuşoteli, descîntece şi gesturi rituale, de protecţie şi pază împotriva demonilor, a făcăturilor, deochiului şi vră

3 aprilie 1973 Trebuie recuperat exerciţiul privirii. Trebuie recitit şi dezvoltat Goethe. Trebuie reinstituită ambiţia "ochiului pur" al impresioniştilor....