Grajduri de inorogi

În literatura didactică românească, cele mai vechi informaţii despre animale fantastice apar sistematizate într-un curios tratat popular de zoologie şi morală, numit Fiziolog. Descrierea animalelor mitice din Fiziolog vădeşte o imaginaţie debordantă.

Vasiliscul este un fel de balaur cu privirea înveninată, care ucide de la distanţă. Finixul – o pasăre ca păunul, cu capul de aur, hrănită doar cu Duhul Sfînt. După nouă ani, i se umplu aripile de mireasmă, intră în biserică, se aşază pe jertfelnic şi se aprinde, mistuindu-se. A doua zi însă, este găsită pe altar, renăscută şi întinerită. Dar nici una dintre „hiarele“ menţionate de Fiziolog nu poate egala, în măreţie, curăţenie şi nobleţe, inorogul (unicornul). Nu întîmplător, căutările heraldice ale lui Cantemir se opresc la hieroglifa Inorogului. Fiinţă himerică şi eternă, el apare ca epifanie a absolutului, hipersensibil şi veşnic în stare de veghe, atent mereu asupra sinelui şi a mediului ostil (Elvira Sorohan – Cantemir în cartea hieroglifelor). Dar cine este şi cum arată, de fapt, inorogul? În mod paradoxal, acest animal pe care nu l-a văzut nimeni a fost descris de nenumărate ori. Ctesias din Cnidos (sec. IV î.e.n.), în scrierile sale despre India, relatează despre un animal fantastic cu un corn în frunte, considerîndu-l un măgar sălbatic. Strabon, în Geografia, îl înfăţişează ca pe un cal cu cap de cerb şi cu un singur corn. Inorogul (numit pe greceşte monoceros, iar pe latineşte unicornis) este descris de Pliniu cel Bătrîn avînd corp de cal, cap de cerb, picioare de elefant şi un corn negru în mijlocul frunţii. Marco Polo vorbeşte despre inorog, descriind de fapt un rinocer (aşadar, potrivit numelui, nu cu un corn în frunte ci cu unul pe nas), mirîndu-se că un asemenea animal atît de urît ar putea fi ţinut în poalele unei fecioare. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi. Fiinţă fabuloasă, „animal de lumină“, cîntat de Rilke, inorogul nu poate fi prins în plasa grosolană a unor descrieri zoologice. Mitologia chineză îl aşază printre cele patru animale spirituale, pentru care nu există pereche de sex opus (phoenix, dragon, broască ţestoasă). Textele vechi îl consideră cea mai nobilă dintre toate creaturile. El întruchipa blîndeţea, puritatea, nobleţea, simbolul regalităţii şi al înţelepciunii (Andrei Oişteanu – Grădina de dincolo- Zoosophia). Desigur, în chip tîlcuitor, în romanul popular Alexandria, calul lui Alexandru cel Mare, vestitul Ducipal, se naşte ca „mînz minunat cu un corn între urechi, de un cot de lung“. Încă din Antichitate şi în tot Evul Mediu, cornului de inorog i s-au atribuit însuşiri miraculoase. Cupele lucrate din acest corn îi apărau de otrăvuri pe cei care beau din ele. La curtea lui Carol al IX-lea sau a ducelui De Berry exista obiceiul de a se înmuia o bucată dintr-un „corn de inorog“ în cupa regală, spre a evita otrăvirile. Considerat preţios, asemeni aurului, el era oferit ca dar împăraţilor. Vavilonienii îl vor întîmpina pe Alexandru Macedon cu daruri scumpe, din visteria lui Darius, printre care se aflau „mii de coarne de inorogi“.

Într-un plan superior, cornul unic al inorogului a fost interpretat ca simbol al fecundităţii spirituale (rază solară, săgeată spirituală, sabia lui Dumnezeu). Legendele spun că inorogul nu poate fi capturat decît cu ajutorul unei fecioare tinere. Ea este adusă acolo unde se presupune că sălăşluieşte acesta. Simţindu-i prezenţa, el aleargă şi îşi aşază capul în poala ei. Adormind, e ucis de vînători. Tot astfel şi Christos, Unicornul spiritual, pogorînd în pîntecele Fecioarei şi luînd trup din ea, va fi prins şi condamnat la moarte. Pe de altă parte, în plan profan, captiv în braţele Fecioarei, unicornul îşi pierde măreţia sălbatică a singurătăţii, nu-i mai rămîne decît privirea vie şi inteligentă, aşa cum pare să ne sugereze pictura lui Rafael, Doamna cu Licornul (1506, Roma, Galleria Borghese). Prin natura sa, inorogul îşi este suficient sieşi. Această „himeră a absolutului“, cum a mai fost numit inspirat inorogul (cf. E. Sorohan), preferă solitudinea, păstrîndu-şi, faţă de oameni, distanţa care-i desparte pe zei de muritori (M. Brion – Arta fantastică). Îi este rezervat privilegiul de a umbla pe cărări inaccesibile, în locuri unde omul sau alte animale nu pot pătrunde. Iuţimea lui (la minte şi trup) era extraordinară. În captivitate însă, puterile-i fabuloase încep să-i scadă, să piară – sugerează Cantemir relatînd starea inorogului aflat în opreala crocodilului: „Plecatu-s-au cornul inorogului, împiedicatu-s-au paşii celui iute, închisu-s-au cărările cele neîmblate“.

Istoria ieroglifică este străfulgerată de „luminosul şi lunecosul corn al inorogului“ (Doina Curticăpeanu – Melanholia neasemuitului inorog).

O legendă menţionată de Marcel Olinescu (Mitologia românească) relatează că singurul animal care nu s-a suit în Arca lui Noe a fost inorogul, din pricină că era mare cît o biserică. Deşi era puternic şi înota de minune, oamenii şi animalele care au rămas în afara arcei începură să se suie pe el, căci apele se ridicau repede, acoperind înălţimile cele mari, şi astfel îl înecară. Şi aşa s-a pierdut vietatea cea mai mare şi mai puternică, inorogul (iormorogul) şi n-a mai rămas nici urmă de dînsul, ci doar numele lui (Matia Golescu – Cum arată inorogul şi ce ştiu românii despre el). Măreţia acestei confruntări metafizice a inorogului cu apele potopului l-a inspirat pe Lucian Blaga în poemul „Unicornul şi oceanul“: „Pe ţărm unicornul, o clipă cît anul, / se-nfruntă-n poveste cu oceanul. / E apă, sau altă fiinţă cu plesne, / În care se simte intrînd pîn’ la glezne? / Se-nalţă de spaimă-n paragini / Cînd taina se sfarmă la margini“.

Într-un fragment de Cosmografie ce cuprinde descrieri geografice, legendare şi mitologice, transcris de Costea Dascălu din Şcheii Braşovului, la cumpăna veacurilor XVII-XVIII, sînt amintite „grajduri de ţin şi hrănescu într-însele inorogi“ (Cătălina Velculescu – Animale fantastice şi Ţara preotului Ioan).

Astăzi nu mai există „grajduri pentru inorogi“. Bîntuit de alean, inorogul continuă însă, misterios şi sihastru, să locuiască în vîrfuri de munte inaccesibile. De aici contemplă „ochiuri de cucoară, limpezi izvoare“ şi aude cum a lumii „osia sferească în doaî să frînge“. 

Silvia Chiţimia este doctor în etnologie şi scriitoare.