Distinsa doamnă în vîrstă, realitatea
Sinceră să fiu, nu-mi place cuvîntul „paranormal“. E recent. Nu are prestanță, nici greutate existențială. Pare așa, ca un fel de pălărie de vară, așezată pe tăpșanele normalității. Pe care o poate lua, în orice moment, vîntul incertitudinilor. Nu are consistență, pentru că se sprijină subversiv, chiar prin denominarea lui, pe normal. Paranormalul este prin definiție para (gr. „în afară de“, „opus“) normalului. Adică, fără normal, paranormalul nu există. Termenul se referă la o varietate de fenomene care ies din sfera normalului. Este frecvent folosit în parapsihologie în legătură cu: telepatia, percepția extrasenzorială, clarviziunea, divinația, visele premonitorii, regresia hipnotică, telechinezia etc. De fapt, paranormalul este un termen fuzzy, neclar, estompat, plin de ambiguități. E o nebuloasă semantică, întrucît în categoria lui mai găsim, de-a valma, ca într-un bazar imaginar: apariții și dispariții ciudate de obiecte și persoane, fenomene fizice inexplicabile, OZN-uri, animale fantastice (monstrul din Loch Ness, caracatițe uriașe etc.), case bîntuite, fantome, vindecări miraculoase, Triunghiul Bermudelor etc.
Este ca și cum am avea o realitate „normală“, demonstrată științific, precum eficiența pastelor de dinți din reclamele TV, și, undeva printre noi, se insinuează strania pînză de păianjen a paranormalului, ascunzînd ceva nemaivăzut, uimitor sau terifiant. Tulburîndu ne vizibilitatea, și așa redusă, a învolburatei noastre existențe. Paranormalul este un „cuvînt-valiză“. Poți înghesui în el cele mai diverse lucruri. Într-un fel, seamănă cu cvadratura cercului, definită de Gustave Flaubert, în al său Dicționar de idei primite de-a gata: „Nimeni nu știe ce înseamnă asta, dar trebuie să te prefaci că știi, cînd se pomenește de ea.“
Dar să nu uităm că termenul este o categorie a modernității, care, alături de altele pe care le-a asimilat (fantastic, ocult, ezoteric), a înglobat și sfere semantice mult mai vechi și mai bine structurate. Ele aparțin spiritualității, sacrului, religiosului sau miraculosului medieval. Din această perspectivă, denumirea de paranormal poate fi privită, mai degrabă, ca un fel de bășcălie, din petice multicolore, pentru Taină. Un „mister modern“, „cu înlocuitori“, precum cafeaua din comunism, care trezește (la o altă realitate), dar nu înscrie în nici o dimensiune spirituală ființa sau realitatea în cauză.
Granița sau, mai bine zis, zona crepusculară dintre normal și paranormal este greu de stabilit. În primul rînd, este flexibilă, depinzînd de evoluția cunoașterii. Apoi, un rol esențial în validarea paranormalului îl dețin informația, competența și orizontul psiho-spiritual al observatorului. La urma urmei, nu putem reconfigura „corola de minuni a lumii“ pe temeiul unor afirmații făcute de mateloți care au văzut sirene și vase-fantomă sau ascultînd babe vizionare ce prezic catastrofe (vezi oarba Vanga).
Multe fenomene paranormale devin de-a dreptul normale prin cercetarea lor științifică. Unele clarviziuni (nu toate!) se pot dovedi halucinații, Triunghiul Bermudelor este „un mister fabricat“ (cf. J. Clark, Enciclopedia fenomenelor inexplicabile) etc. În fine, Scara lui Iacob, dintre normal și paranormal, atrage mulți curioși, semidocți și impostori. Unii și au făcut chiar o meserie din a manipula teatrul de umbre al domeniului, colportînd informații fanteziste, cunoștințe prost digerate (nivelul de pregătire fiind, în general, submediocru). Asistăm chiar la falsuri grosolane, încurajate de neostoita poftă de senzațional din zona mass media.
În ciuda tuturor acestora, paranormalul există. Astfel că nimic nu împiedică prezența neașteptată a unor vindecări miraculoase, chiar dacă medicii nu o mărturisesc întotdeauna. Unii biofizicieni specializați și în domeniul fizicii cuantice avansează ipoteza că vindecarea paranormală începe întîi la nivelul corpului astral (corpul astral este învelișul subtil al corpului fizic, alcătuit în mod diferit la fiecare om, în funcție de gradul său de evoluție spirituală – termenul derivă din medicina vedică), înainte de a se extinde la corpul fizic.
Nu de puține ori, cercetătorii moderni, materialiști, se plîng că nu reușesc să refacă experimentele telepatice. Dar aceasta nu împiedică deloc conștiința a doi subiecți aflați în spații diferite să medieze transferul de potențial electric de la un creier la altul, generînd un transfer de informații, paranormal, telepatic.
Paranormalul există, doar că poartă un nume nepotrivit. Ca o glugă care să i ascundă chipul, se furișează printre noi asemeni unui bastard, disprețuit de societatea supertehnologizată, rațională și pragmatică. Trăim la suprafața unei normalități (realități) pe care nu o cunoaștem sau despre care sîntem convinși că știm esențialul. Poate de aceea reușim să ignorăm cu ușurință manifestarea unor energii și fenomene subtile, activînd la niveluri de mare profunzime ale realității.
Paranormalul seamănă cu o pălărie de pai. Pe care o așezăm neglijent, ușor ironic, pe creștetul distinsei doamne în vîrstă numite realitate. Ca să o ferim de insolația cu viziuni providențiale, harisme și revelații. Or, nu se cade să aducem un asemenea afront realității. Care, orice am face, își are originea în tărîmul misterului.
Silvia Chițimia este doctor în etnologie și arte vizuale, scriitor.
