Un breviar al minunilor

A existat o vreme cînd nu se strivea corola de minuni a lumii (poate nu era atîta înghesuială de oameni). Mărturie ne-au rămas minunile descrise de miturile, poveştile şi relatările inspirate ale scrierilor sacre. Inepuizabile ca tîlcuri şi taine sînt miracolele şi minunile biblice. Chiar primele versete din cartea Facerii ne confruntă cu „minunea minunilor“, însăşi creaţia divină a lumii în care trăim. Mai nou, cercetările de avangardă din fizica teoretică avansează ideea unui univers elegant, ceea ce subliniază foarte bine caracterul miraculos al acestuia, instituit de Fiat lux-ul divin.

Dar ce este un miracol sau o minune? În accepţiunea medievală, termenii se referă la o lucrare divină, supranaturală, care produce uimire. Nu întîmplător, latinul miraculum înseamnă „minune“, „miracol“ înrudindu-se genetic cu mirror „mirari“, a se mira, a fi uimit, a admira“. Pare incredibil, dar minunile biblice care au schimbat lumea s-au făcut cu mijloace simple. Moise s-a slujit de un toiag, dar a fost proroc şi a vorbit cu Dumnezeu „faţă către faţă“. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a împlinit minunile cu mîinile goale şi Harul lucrării Sale mîntuitoare.

Cu timpul, minunile şi miracolele trec în... atribuţiile sfinţilor. Atît în vremea vieţii lor, cît şi după aceea, întrucît există credinţa că puterile miraculoase se transmit integral şi moaştelor. „Dumnezeu ne-a dat relicvele, îngăduind descoperirea lor“, afirma Augustin din Hippona într-o predică despre Sf. Ştefan: „Rămăşiţele sale au ieşit la iveală cu voia Domnului şi au făptuit multe minuni“. La dezgroparea sfîntului, în anul 415, o mireasmă îmbătătoare a vindecat numeroase persoane din asistenţă. Minunea a fost confirmată şi de o ploaie ce a pus capăt secetei îndelungate.

Venerarea sfintelor moaşte s-a răspîndit şi la români. Cultul sfinţilor locali începe la noi, cu Nicodim de la Tismana, mort în 1406, care făcuse minuni încă din timpul vieţii. Mai tîrziu, s-a produs chiar o „specializare“ a minunilor, în funcţie de sfînt. Procesiunile cu moaştele Sfintei Filofteia sau ale Sf. Dimitrie Basarabov aveau ca scop „utilizarea“ puterii minunate a moaştelor, „stimulată“ de slujba preoţilor pentru atragerea unei ploi binecuvîntate. În volumul Icoane de lemn. Din amintirile ierodiaconului Iosif (Bucureşti,1929), Tudor Arghezi, fost diacon la Mitropolia din Bucureşti, evocă într-un chip savuros o asemenea procesiune, în vederea declanşării unei minuni pluviale. „Deunăzi, mocofanii Bucureştilor: măcelari, precupeţi, pescari, fripţi de căldură şi puşi în pericol comercial de seceta anului, s-au întors de la cîntar către Dumnezeu şi au cerut o procesiune. Încurajaţi de directorul ecleziastic, ei au scris Mitropoliei petiţii (…). Tutungiul şi nevasta lui s-au plîns de secetă. – Faceţi o cerere, a spus directorul, puneţi iscălituri şi daţi-o la Mitropolie (…). Procesiunea e gata. Clerul se înhamă la sicriul de argint şi plouă.“

Desigur, a aprecia autenticitatea unei minuni (fie ea căderea ploii sau vindecarea miraculoasă, care poate surveni totuşi şi pe cale naturală) impune o responsabilitate specială. Scriind despre Minuni, în Dicţionarul său filozofic (apărut în 1764),Voltaire consemna: „Ca să crezi într-o minune, nu e deajuns să o vezi, căci se poate întîmpla să te înşeli (…). Mulţi oameni sînt convinşi că au văzut ceea ce nu au văzut şi că au auzit ceea ce nu li s-a spus; nu numai că au fost martorii unor minuni, dar au fost şi obiectul lor. Au fost cînd îmbolnăviţi, cînd vindecaţi de o putere supranaturală. Au fost prefăcuţi în lupi, au străbătut văzduhurile călare pe o coadă de mătură (…). Minunile trebuie să fie prevestite de proroci (…). Minunea şi prorocirea trebuie să fie constatate pe cale juridică, de oameni de frunte ai naţiunii, şi încă se vor mai găsi unii care să se îndoiască de ele. Căci s-ar putea ca naţiunea să aibă interes să creadă (…) într-o minune. Dacă o minune prorocită nu este tot atît de publică şi de evidentă ca o eclipsă anunţată într-un almanah, puteţi fi siguri că această minune este doar o scamatorie sau un basm bătrînesc“.

În ceea ce ne priveşte pe noi, modernii, se poate spune că stăm foarte prost cu minunile. Poate că ele au şi dispărut, judecînd după faptul că „minunat“ şi „miraculos“ nu mai au nici o legătură cu influenţa divină sau cu puterile supranaturale. Totul a devenit foarte terestru. Chiar şi înghesuiala la moaşte a căpătat un caracter strict individualist, egocentric. „Minunat“, „miraculos“ au ajuns apelative care pot desemna orice – de la obiecte, persoane şi situaţii banale, aflate într-un context insolit, pînă la felurite evenimente profane, dar cu caracter extraordinar, nemaipomenit. Petrecerile, rochiile, maşinile, excursiile, căsnicia sau starea financiară pot fi minunate. La fel ca şi piftia, zacusca sau chiseaua cu dulceaţă. Poate că ne-am pierdut capacitatea sau, mai bine zis, darul de a vedea minunile, alergînd asudaţi, după mîncare, bilete de tren, cadouri, brazi şi artificii. Deşi toţi ne-am dori în adîncul sufletului un miracol, nimeni nu se opreşte să audă cum, din Pîlnia înstelată a nopţii, picură blînd cuvinte de aur. „O, ce Veste minunată…“

Silvia Chiţimia este scriitoare şi dr. în etnologie.