Neveste de văzduh şi clondire cu spiriduşi

„Spuneţi-mi, de aveţi ştiinţă, unde să aflu ţara zînelor?“  

(„Ileana Cosînzeana, din cosiţă Floarea-i cîntă, nouă-mpărăţii ascultă“ )     

A fost o vreme cînd munţii, izvoarele şi pădurile erau locuite de spirite, duhuri, zîne şi zei. Zînele ieşeau din apă, din copaci, din stîncă, din rodii aurite sau chiar dintr-o oală (precum zîna Clopoţica din povestea lui Peter Pan). Soarele era îndrăgostit de Lună, florile vorbeau sau cîntau, aninate în cosiţa Ilenei Cosînzene. Zînele sînt, precum ştim, fecioare de o frumuseţe strălucitoare, care locuiesc pe tărîmuri minunate. Au puteri magice, se pot metamorfoza în păsări, flori etc., zboară sau devin invizibile, după voie. Unele se pot chiar căsători cu muritori, dar atunci îşi pierd puterile supranaturale. Tipologic, aceste semidivinităţi sînt asemenea fée-lor din folclorul francez şi fairy-lor din cel englezesc. Întruchipează spiritele naturii: Zîna apelor, Zîna munţilor, Zîna codrilor, Zîna florilor. Se înrudesc cu nimfele din mitologia greacă: naiadele apelor, oreadele munţilor şi ale peşterilor, driadele pădurilor (pe vremea credinţelor amintite, caracterizate prin cultul naturii şi divinizarea diverselor sale manifestări, se interzicea adesea tăierea arborilor pentru că aceştia erau locuiţi de driade). Cu timpul, sub „morişca istoriei“ şi a mentalităţilor religioase în schimbare, zînele aeriene sau acvatice, din bune şi favorabile, pline de milostivire, au fost trecute într-un con de umbră şi neînţelegere, fiind privite, tot mai des, ca primejdioase şi făcătoare de rele („duşmanele oamenilor“, cum sînt numite într-un descîntec de iele), apelative aproape necunoscute în epoca antecreştină şi contrastînd cu firea blajină şi gingaşă a nimfelor antice (Lazăr Şăineanu, Ielele sau zînele rele).  

Cît priveşte originea cuvîntului „zînă“, o găsim pentru prima dată comentată în Descriptio Moldaviae, unde Dimitrie Cantemir o raportează la numele zeiţei romane Diana. Mircea Eliade reia ideea, argumentînd perpetuarea cultului unei zeiţe autohtone sub numele Sîn-(cta) Diana, adică Sîn-ziana (M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han). Tot Dimitrie Cantemir este şi cel care menţionează credinţa în iele, pe care le numeşte Frumoasele, fecioare zănatice, înzestrate cu puteri magice şi mare forţă de seducţie. Ele apar noaptea, la lumina lunii, cînd joacă hora ielelor. Vîrtejurile de vînt, mai ales la răscruci, erau privite ca hore ale ielelor. Purtînd veşminte transparente şi clopoţei la picioare (iată că, nu întîmplător, prietena zînă a lui Peter Pan se numea Clopoţica), ielele cîntau şi dansau minunat, dar aveau obiceiul să-l pedepsească pe cel ce le vedea dansînd. Îl adormeau cu cîntecele lor, îl zăpăceau cu vîrtejul horei şi-i luau minţile. Cel bolnav de iele era vindecat prin descîntece sau prin jocul căluşarilor. Oamenii se temeau de ele, evitînd pronunţarea numelui (echivalentă cu invocarea şi aducerea magică). Li se adresau cu apelative prietenoase: Frumoasele, Albele, Bunele, Măiestrele, Muşatele, Rusaliile. Nu de puţine ori, atrase irezistibil de muzică şi joc, ielele se îndrăgosteau lulea de feciorii cei tineri şi frumoşi. Moldovenii, aflăm de la Cantemir, obişnuiau să le numească pe aceste Frumoase seducătoare „neveste de văzduh“. Probabil că ştiau ei ce ştiau. Căci, vorba lui D. Bolintineanu, din poemul Ielele: „În dumbravă, la răcoare / Ielele cobor din cer (…) / Raze de aur şi de foc / Şi bobiţe dulci de rouă / Peste sînul lor se joc. / Hora lor se învîrteşte / Peste albul păstoraş.“  

A fost şi o vreme cînd, la fel ca zînele, spiriduşii puteau fi întrezăriţi, rostogolindu-se jucăuş pe tăpşanul de rouă al zorilor. Pînă şi filozofii, privind prin ocheanul diamantin al imaginaţiei, puteau zări meditativ aceste mici creaturi sprinţare animînd spaţiile. Probabil că aşa i s-a întîmplat şi descoperitorului constelaţiei Ursa Mică, Thales din Milet (640-562 î.e.n.), care susţinea că întreaga lume este însufleţită, fiindcă are în sine un principiu de mişcare şi transformare şi, ca atare, e plină de suflete.  

Cuvîntul spiriduş derivă din latinescul spiritus-us, cu sensul de: spirit, duh, suflet (lat. animus-i; spiritus-us). Spiriduşul este o fiinţă de proporţii adesea minuscule, dar cu însuşiri supranaturale. Poate lua forme diferite: copil foarte mic, pui de găină, muscă, fluture, şarpe etc. Este foarte sprinten şi neastîmpărat, fapt care i-a atras apelativul de drăcuşor. Fiinţă magică, zburdă în preajma omului, fără a fi văzut. Poate fi cumpărat, sub formă de bănuţ, de la fermecătorii care îl primesc din gura unui balaur – drac (I. Muslea, Ov. Bârlea, Tipologia folclorului). Asocierea acestei creaturi simpatice şi năzdrăvane cu vrăjile şi banii i-a adus o reputaţie proastă în comunitatea tradiţională. I s-a atribuit o naştere sulfuroasă, dintr-un ou de puică neagră, clocit la subţioară de o vrăjitoare. Babele fermecătoare, dar şi femeile care dau cu ghiocul îl foloseau la vrăji şi descîntece. Se ştia că spiriduşul ajută la toate farmecele, aduce călăre ibovnicii la iubitele lor, tămăduieşte boalele (Gh. Ceauşanu, Superstiţiile poporului român). În plus, oamenii îl mai puteau folosi ca ajutor la cîştigarea unui proces sau să le aducă bani. Vrăjitoarele îl strigau: Nichipercea, Sarsailă, Mititelu. Îl ţineau ascuns într-o oală, îl hrăneau cu miere amestecată cu nucă şi-i dădeau de fumat. Se spune că, dacă nu aveau grijă de el, spiriduşul le şicana, răsturna lucrurile prin casă, le chinuia noaptea. Entitate năzdrăvană, pusă pe şotii, un fel de Puck din Visul unei nopţi de vară („Mătuşa crede că-s un scăunel / Şi cată să se-aşeze-ncet pe el / Eu fug, ea pe podea se prăvăleşte, / Ţurloaiele îşi saltă şi tuşeşte“). Spiriduşul a fost (la fel ca şi alte semidivinităţi păgîne) exilat, sub influenţa bisericii, din sfera sacrului în categoria duhurilor diavoleşti. De fapt, acest duh domestic se înrudeşte cu elfii, zeităţi ale aerului, de origine nordică, mici ca dimensiune, încîntători şi capricioşi, vaporoşi, dar şi periculoşi cîteodată, fără a fi malefici. Se credea că pe lîngă fiecare casă există un spiriduş. El îi putea ajuta pe oameni în chip nevăzut şi făcea chiar minuni. Spiriduşul se putea cumpăra şi din unele farmacii. Se spune că spiţerii aveau la dispoziţie o mulţime de asemenea fiinţe, ţinute prin ulcioare, sticle şi clondire. Cumpărătorii aveau de unde alege. Dar să ţii asemenea creaturi minunate, captive într-un clondir? Ce sacrilegiu! Lucian Blaga avea într-adevăr dreptate, cînd spunea că lumea este ruina unui basm.

Silvia Chiţimia este dr. în etnologie, scriitor.