Mioriţa. Prejudecăţi şi enigme
Pentru a discuta (măcar și în treacăt) enigmele Mioriței (ignorate adesea de cercetători și perpetuate pînă în zilele noastre), ar trebui mai întîi să-i dăm dreptate lui Albert Einstein. Ilustrul fizician care juca ping-pong cu zeii tărîmurilor cuantice observa că „Este mai ușor să dezintegrezi un atom decît o prejudecată“. Afirmația este perfect valabilă și în cazul Mioriței, ținută prizonieră de peste 150 de ani (de la prima ei publicare de către V. Alecsandri, Poezii poporale. Balade (cîntice bătrînești) adunate și îndreptate, Iași, 1852) în chingile unor prejudecăți și stereotipii hermeneutice, legănate apoi, scîrțîit și plicticos, de comentariile manualelor școlare. Vorbind despre Miorița, se vehiculează ideile de complot, omor, resemnare mioritică, fatalism etc., dar despre ce fel de Miorița vorbim? Desigur, despre cea îndreptată și întocmită de V. Alecsandri, după contemplarea inspirată, prin vizorul romantic al pașoptiștilor, a unor texte de cîntice bătrînești… și colinde. „Numai Alecsandri“, afirma un „mioritolog“ postmodern, putea rescrie textul «Colindei păcurarilor», ca text de baladă“ (A. Bulandra, Vasile Alecsandri și cazul Miorița, Slobozia, 2006).
Indiferent de situație, „varianta Alecsandri a rămas cea mai vie în conștiința publică“, spune un „mioritolog“ clasic, Dumitru Caracostea (Poezia tradițională română, București 1969). Am pus ghilimelele pentru a „dezactiva“, într-un fel, sensul peiorativ al mioritologiei, termen introdus de eminentul etno-muzicolog și folclorist Constantin Brăiloiu (La Mioritza, Geneva, 1946) împotriva exaltării Mioriței și a studiului prea extins al baladei (aluzia nedreaptă viza cercetările lui Caracostea), dar și pentru a ironiza clișeele curente încă din vremea lui Alecsandri (resemnarea în fața morții, nostalgia întoarcerii în sînul naturii etc.). D. Caracostea este primul cercetător care a încercat o abordare exhaustivă a întregului corpus de variante al Mioriței. Referindu-ne la acest corpus de texte, este bine să nu ignorăm faptul că Miorița circula fie sub formă de specie rituală (colinde transilvănene), fie ca specie ceremonială (cîntece epico-lirice, din Muntenia și Moldova). Spațiul nu ne permite să repertoriem numeroasele studii, exegeze, volume etc. valoroase, consacrate Mioriței. Un reper fundamental pentru orice comentariu serios al acesteia rămîne, și astăzi, monumentala monografie a lui Adrian Fochi Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte, Editura Academiei, 1964.
Trusa cu prejudecăți
În tot acest timp, în manualele școlare, problematica Mioriței se dezbate plivind clișee din așa-zisa „grădină“ a literaturii populare. Să ne amintim, primele clișee hermeneutice au fost furnizate chiar de Alecsandri. În scrisoarea din 1849 adresată lui Alecu Hurmuzachi, Românii și poezia lor, unde sînt consemnate comentariile acestuia la balada Mieoarei: „Poporul român are o mare aplecare și crede în fatalitate, în soartă“, iar „Moartea este o mîndră crăiasă care domnește peste omenirea întreagă și totodată ea este mireasa lumii“. Alte clișee le furnizează Ovid Densusianu. La originea baladei păstorești se află un episod de transhumanță. Ciobani din zone diferite complotează împotriva păstorului cu turma mai mare, îl pîndesc și îl omoară. Intervine și teza lui Jules Michelet, primul traducător în franceză al Mioriței (Légendes démocratiques du Nord, Paris, 1854), care vorbește de o „prea ușoară resemnare“, iar „din nefericire, aceasta este o trăsătură națională“. Și iată, comentariul alcătuit din clișee hermeneutice (devenite apoi prejudecăți) este gata. Cuvintele-cheie: complot, invidie, lăcomie, omor, resemnare, fatalitate etc. nu pot însă descuia nicicum poarta de Rai. Elevii înțeleg și ei ce pot. Ne putem întreba: „Pentru ce trebuie să știe școlarul că în interiorul Mioriței se petrece un proces producător de fatalism?“ (Ion Filipiciuc, Miorița și alte semne poetice, Cîmpulung Bucovina, 2002). Manualele nu încurajează creativitatea interpretării, ci reproducerea unei anumite lecturi a textului lui Alecsandri. Cu greu află elevii că există și „Miorițe fără miorița“ (cf. N. Constantinescu), adică fără oaie năzdrăvană, în variantele colind. Nu se dezbate nici o variantă colind. Nimeni nu remarcă ciudățeniile textelor mioritice (colind sau baladă), fisurile din logica narativă, enigmele care ar putea stîrni uimire, interes și creativitate din partea elevilor. Se încalcă astfel un principiu fundamental din lectura textului folcloric: consultarea variantelor. Punctul pe „i“ îl pune Andrei într-un comentariu pe net: „săraca Miorița, nu are nici o vină că niște domni profesori le spun copiilor că singura cheie de interpretare e resemnarea în fața sorții… Așa că nu Miorița trebuie suprimată, ci o anumită metodă de a face școală.“
De ce este Miorița enigmatică
Pentru că de aproape un veac și jumătate de la „descoperirea“ ei, oferă încă și astăzi temei pentru nesfîrșite interogații, ne spune marele folclorist Al.I. Amzulescu (Miorița și alte studii de folclor, București, 2001). Numeroși autori (critici, istorici literari, folcloriști, etno-muzicologi, scriitori etc.) s-au pronunțat asupra unor aspecte criptice, paradoxale și enigmatice, pe care, la o cercetare mai atentă, le relevă textele Mioriței. Am putea spune că Miorița nu este „o mașinărie“ de produs fatalism și resemnare, ci, mai curînd, un „motor literar“, producător de fascinante enigme. Eroul se adresează prezumtivilor ucigași cu o simpatie nefirească: „dragii mei“ sau „dragilor frați și fîrtați“. Este întrebat de ciobanii complotiști cum dorește să moară. Refuzînd să fie împușcat, el cere, cu o insistență stranie, să i se taie capul (modalitate de ucidere nespecifică în mediul pastoral sau țărănesc). Dovedind o naivitate ireală, el încredințează fără teamă ucigașilor comoara de sub găleată, păstrată la stînă, pentru a-i fi dată „maicuței sale“. Gest rămas enigmatic. Păstorul solicită la căpătîiul său obiecte funerare neobișnuite: instrumente muzicale (fluier, trîmbiță, bucium) și, deși nu se apără de ucigași, cere pe mormînt unelte ce pot deveni arme (baltag, topor), dar și o enigmatică lance, inexistentă în mediul păstoresc. Într-o variantă din Năsaud, ucigașii, pentru a complota, trimit păstorul să aducă apă pentru a adăpa oile, cu gălețile (?!) de la o fîntînă aflată tocmai la Țarigrad (termen slavon pentru fosta capitală a Imperiului Bizantin, Constantinopole, actualul Istanbul). Ne întrebăm, în logica literară a textului, de cîte ori ar fi avut el ocazia să ceară ajutor sau să fugă?
Rămîne să medităm la enigmele Păcurariului străinel, așa cum ne sugerează chiar el, în finalul unei colinde cu același titlu: „Fluierașul m-a cînta… / Cînd a sufla vîntu-ncet, / M-a cînta ca pe un sacret.“
Silvia Chițimia este doctor în etnologie și scriitoare, cu un volum în pregătire: Enigmele Mioriței.
