Paradigme feminine în creştinismul de astăzi

Publicat în Dilema Veche nr. 616 din 3-9 decembrie 2015
Femeile „de pe teren”  Schițe de portret jpeg

Un Dumnezeu politic corectat

De cîte ori aud un discurs feminist în materie de religios, mă îndepărtez în grabă. Ştii prea bine ce susţine, ce exagerează, ce combate: o doctrină „androcentrică“ atotstăpînitoare care ar impune femeii subordonarea în domeniul credinţei. Cu cît critica feministă înaintează în cercetarea/denunţarea ţintei sale, cu atît găseşte mai multe puncte de care să se ocupe în mod acuzator. Previzibil ca teză, demersul ei se autohrăneşte. A fost/este ţinută femeia într-un rol subaltern în Biserică? Da, există în istorie destulă materie pentru a o ilustra (deşi pot fi invocate din plin modele spirituale, calităţi, funcţii, cazuri în care ea e înalt valorizată, e complementară masculinului; dar critica feministă le găseşte culpe „patriarhalizante“ ori le pune revendicativ în faţa unei instituţii ecleziale care le-ar fi uitat). De la situaţia femeii se trece însă la situaţia lui Dumnezeu. De ce să poarte El doar nume/chipuri masculine: Tată, Fiu? De ce să fie numele divine un instrument pentru „umilirea“ femeii, pentru a imprima în conştiinţa ei statutul de fiinţă secundară? Se propun, în consecinţă, alte numiri ale divinului, precum Înţelepciune, Iubire, Atotputere, Bunătate, dar nu ca nor de calităţi care converg în transcendenţa lui  – aşa cum le cunoaşte dintotdeauna credinţa –, ci ca înlocuitori ai formulei „androcentrice“, ierarhice.

Pînă la urmă, lucrul cel mai neplăcut e că feminismul situează toate problemele credinţei la nivel politico-religios şi nu le lasă nicidecum să se desprindă de el. Nu creşterea fiinţei în raportul ei cu Dumnezeu ocupă aici locul central. Asta nu e decît o temă adiacentă, „subordonată“ problemelor privind „eliberarea femeii“.

Cultură religioasă şi colegialitate

Cu toate şinele ei ideologice, teologia feministă a contribuit la suscitarea unei mişcări de reflecţie mai vaste şi mai echilibrate, prezente mai ales în Occident. Pornind de la Scriptură şi de la anumite linii ale tradiţiei (scuzaţi) patristice, ea regîndeşte condiţia femeii în viaţa Bisericii şi în viaţa spirituală. Ceea ce a putut fi înţeles drept ierarhie sau drept complementaritate bărbat – femeie – complementaritate spirituală, simbolică, eclezială – este acum reinterpretat pe linia colegialităţii. Un exemplu. Într-un volum colectiv recent, À l’écoute de l’autre, Anne-Sophie Vivier-Muresan, de la Institutul Catolic din Paris, insista pe termenul definitoriu pentru Eva din Geneza 2, 18: Eva e creată ca ajutor (‘ezer) al bărbatului. Conformismul teologic şi pastoral a interpretat, timp de secole, pasajul în sensul unei ierarhii ontologice. Autoarea arată însă că ebraicul ‘ezer are înţelesul de „ajutor indispensabil, salvator“, că termenul îi este aplicat adeseori în Biblie lui Dumnezeu însuşi în raport cu omul, că el face parte din terminologia Legămîntului. Potrivit pasajului din Geneză, „femeia reprezintă pentru bărbat un partener absolut necesar pe drumul către Dumnezeu… E aliata lui în acest Legămînt care, în sens ultim, îl leagă de Dumnezeu însuşi“. Bărbatul şi femeia îşi slujesc unul altuia drept mediatori, drept catalizatori în efortul către transcendent.

E o temă pe care au exaltat-o, de alt­fel, în secolul XX, gînditori ruşi precum Nikolai Berdiaev sau Paul Evdokimov. Concentraţi pe demnitatea de nefracturat a persoanei, ei au vorbit despre menirea fie­cărui om, bărbat şi femeie, de a‑şi obţine propria variantă de integralitate, oglindire a modelului divin care instituie umanul. Dar e o temă prezentă din vechime la Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul. Conştiinţa modernă, aşa de atentă – laic şi religios – la valoarea persoanei, reia această problematică, o dezvoltă, o asumă, o aplică.

În România, teologul Anca Manolache (1923-2014) a participat, cu curaj critic şi teologic, la noua reflecţie despre care vorbeam (vezi Problematica feminină în Biserica lui Hristos, 1994). Între altele, a contribuit, din partea română, la un studiu întreprins de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, secţiunea „Femei în Biserică şi în societate“, primind drept răspuns comentariul doamnei Élisabeth Behr-Sigel, unul dintre cei mai de seamă teologi ortodocşi din Franţa. E expresiv să comparăm, prin dialogul lor, situaţia şi imaginea femeii în cele două spaţii ecleziale.

În România, constata Anca Manolache, predicile tradiţionaliste, cu accent pe condiţia inferioară a femeii, nu şi-au epuizat retorica. Spunea ceva şi mai important, anume că femeile par a-şi fi acceptat/interiorizat rolul secund în Biserică, ceea ce, sugera ea, se explică prin „absenţa de cultură religioasă“ a majorităţii lor. În genere, ele se simt bine în mediul cald, securizant al parohiei, pe care o gospodăresc – uneori foarte energic – sub conducerea preotului, şi nu le trece măcar prin minte să aibă un rol activ în creşterea spirituală a comunităţii, în reflecţia creştină. În Franţa, o bună parte dintre ortodocşi nu şi-au moştenit credinţa ca pe un dat de la sine înţeles; au ajuns la ea printr-o căutare intensă, printr-o angajare personală foarte vie. O trăiesc ca pe un drum, ca formaţie şi înţelegere spirituală mereu hrănită prin rugăciune şi participare la viaţa liturgică, dar şi prin studiu, cercetare, dezbatere. Nu puţine femei ortodoxe au urmat teologia, susțin cursuri şi conferinţe, sînt active în media. Se află în dialog firesc cu colegii lor de credinţă. Acolo colegialitatea, dialogul sînt de la sine înţelese, inclusiv datorită atmosferei culturale generale.

În România postcomunistă, o asemenea colegialitate a început să apară ici şi colo. Totuşi,  lipsa de cultură religioasă, de cultură religioasă activă, e mare printre femei, aflate aici la egalitate cu bărbaţii. Cele mai multe dintre ele continuă să se mulţumească în genere cu rolul lor tradiţional, deloc lipsit de valoare, dar „secund“.

„Poporul“

Dar mai e de observat ceva, anume cum priveşte ierarhia Bisericii la „popor“, fie că e vorba despre poporul credincioşilor sau despre societatea românească. Am avut o reacţie de revoltă „feministă“ auzind cuvintele Patriarhului Daniel în faţa tragediei de la clubul Colectiv. Morţii, răniţii, rudele îndurerate au primit, drept ajutor, un snop de certitudini certăreţe: tinerii ar fi trebuit să meargă la biserică, nu la concertul rock, iar Bisericii să nu i se dea lecţii. Patriahul îi trata ca pe o „femeie“ care a greşit şi tot greşeşte, care trebuie pusă la punct cu un verdict „duhovnicesc“ scurt, sever, fără apel.

Foarte mulţi reprezentanţi ai clerului, fie că adoptă tonul tăios sau susurul conformist, tot aşa se adresează şi societăţii româneşti. Ei ştiu, nu au nimic de cercetat, de învăţat, de problematizat, nimic de schimbat în ei înşişi şi în conştiinţa Bisericii. Cel mai adesea îşi revarsă lecţia repetitiv, plat, pompos asupra publicului. Îl tratează ca pe o femeie care trebuie dăscălită. Am oferit odată cartea lui Andrei Pleşu despre îngeri unui preot foarte cumsecade. Mi-a spus, cu un surîs molcom superior: „E bine că intelectualii au ajuns şi ei să se ocupe cu asemenea chestiuni. Dar Biserica ştie bine ce e cu îngerii…“ Nu i-am mai dat cartea. La ce bun, dacă totul era rezolvat? Îngerii înşişi, puteri intelectuale, n-aveau decît să iasă la pensie.

Reprezentanţii Bisericii nu par să sesizeze, în primul rînd, că poporul „civil“ nu e totuna cu poporul bisericesc. Pe urmă, că există probleme de viaţă, domenii de cunoaştere, adeziuni şi căutări spirituale care nu intră în tiparul tradiţionalist, dar cu care Biserica ar fi de aşteptat să dialogheze dacă e să fie deschisă spre universalul lui Dumnezeu. Afară de notabile excepţii, ei nu par să ia seama la diversitatea lumii actuale, la nevoia ei de sens – de propus în libertate, cu inteligenţa creatoare a credinţei. Poporul civil e tratat ca popor bisericesc, iar amîndouă sînt socotite, după o prea persistentă „paradigmă feminină“, drept masă de ascultători supuşi. În schimb, Biserica oficială – atît de autoritar „masculină“ în raport cu „poporul“ – e cam feminină în raportul ei cu Puterea politică, oricare ar fi aceasta. Nici o critică, nici o interpelare; doar adaptare, supunere, dependenţă.

N-ar fi oare timpul ca reprezentanţii Bisericii să intre în dialog, într-un raport colegial/fratern cu intelectualii credincioşi, cu societatea românească, cu oamenii care sînt în căutare de sprijin sufletesc, de reper, de sens? 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
BBC: Unanimitate în guvernul israelian privind răspunsul la atacul iranian
Hanoch Milwidsky, vicepreședinte al parlamentului israelian și membru al Knessetului din partea Partidului Likud al premierului Netanyahu, a declarat pentru BBC că există unanimitate în guvernul israelian cu privire la faptul că ar trebui să existe un răspuns la atacul iranian.
image
Topul țărilor europene cu cei mai educați locuitori. Pe ce loc e România
Ponderea persoanelor cu studii superioare este mai mare în țările nordice și baltice, iar femeile sunt, în general, cele mai educate. România are cel mai mic procent din UE în ceea ce privește numărul de persoane cu studii superioare.
image
Televiziunea iraniană, fake news grosolan despre atacul asupra Israelului. Ce video a arătat populației ca fiind „lovitura de succes” VIDEO
Televiziunea de stat iraniană a difuzat duminică, în mod repetat, o înregistrare video cu un incendiu în Chile, susținând că este vorba de imagini cu rachete care au lovit cu succes ținte din Israel.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.