Paradigme feminine în creştinismul de astăzi

Un Dumnezeu politic corectat

De cîte ori aud un discurs feminist în materie de religios, mă îndepărtez în grabă. Ştii prea bine ce susţine, ce exagerează, ce combate: o doctrină „androcentrică“ atotstăpînitoare care ar impune femeii subordonarea în domeniul credinţei. Cu cît critica feministă înaintează în cercetarea/denunţarea ţintei sale, cu atît găseşte mai multe puncte de care să se ocupe în mod acuzator. Previzibil ca teză, demersul ei se autohrăneşte. A fost/este ţinută femeia într-un rol subaltern în Biserică? Da, există în istorie destulă materie pentru a o ilustra (deşi pot fi invocate din plin modele spirituale, calităţi, funcţii, cazuri în care ea e înalt valorizată, e complementară masculinului; dar critica feministă le găseşte culpe „patriarhalizante“ ori le pune revendicativ în faţa unei instituţii ecleziale care le-ar fi uitat). De la situaţia femeii se trece însă la situaţia lui Dumnezeu. De ce să poarte El doar nume/chipuri masculine: Tată, Fiu? De ce să fie numele divine un instrument pentru „umilirea“ femeii, pentru a imprima în conştiinţa ei statutul de fiinţă secundară? Se propun, în consecinţă, alte numiri ale divinului, precum Înţelepciune, Iubire, Atotputere, Bunătate, dar nu ca nor de calităţi care converg în transcendenţa lui  – aşa cum le cunoaşte dintotdeauna credinţa –, ci ca înlocuitori ai formulei „androcentrice“, ierarhice.

Pînă la urmă, lucrul cel mai neplăcut e că feminismul situează toate problemele credinţei la nivel politico-religios şi nu le lasă nicidecum să se desprindă de el. Nu creşterea fiinţei în raportul ei cu Dumnezeu ocupă aici locul central. Asta nu e decît o temă adiacentă, „subordonată“ problemelor privind „eliberarea femeii“.

Cultură religioasă şi colegialitate

Cu toate şinele ei ideologice, teologia feministă a contribuit la suscitarea unei mişcări de reflecţie mai vaste şi mai echilibrate, prezente mai ales în Occident. Pornind de la Scriptură şi de la anumite linii ale tradiţiei (scuzaţi) patristice, ea regîndeşte condiţia femeii în viaţa Bisericii şi în viaţa spirituală. Ceea ce a putut fi înţeles drept ierarhie sau drept complementaritate bărbat – femeie – complementaritate spirituală, simbolică, eclezială – este acum reinterpretat pe linia colegialităţii. Un exemplu. Într-un volum colectiv recent, À l’écoute de l’autre, Anne-Sophie Vivier-Muresan, de la Institutul Catolic din Paris, insista pe termenul definitoriu pentru Eva din Geneza 2, 18: Eva e creată ca ajutor (‘ezer) al bărbatului. Conformismul teologic şi pastoral a interpretat, timp de secole, pasajul în sensul unei ierarhii ontologice. Autoarea arată însă că ebraicul ‘ezer are înţelesul de „ajutor indispensabil, salvator“, că termenul îi este aplicat adeseori în Biblie lui Dumnezeu însuşi în raport cu omul, că el face parte din terminologia Legămîntului. Potrivit pasajului din Geneză, „femeia reprezintă pentru bărbat un partener absolut necesar pe drumul către Dumnezeu… E aliata lui în acest Legămînt care, în sens ultim, îl leagă de Dumnezeu însuşi“. Bărbatul şi femeia îşi slujesc unul altuia drept mediatori, drept catalizatori în efortul către transcendent.

E o temă pe care au exaltat-o, de alt­fel, în secolul XX, gînditori ruşi precum Nikolai Berdiaev sau Paul Evdokimov. Concentraţi pe demnitatea de nefracturat a persoanei, ei au vorbit despre menirea fie­cărui om, bărbat şi femeie, de a‑şi obţine propria variantă de integralitate, oglindire a modelului divin care instituie umanul. Dar e o temă prezentă din vechime la Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare, Maxim Mărturisitorul. Conştiinţa modernă, aşa de atentă – laic şi religios – la valoarea persoanei, reia această problematică, o dezvoltă, o asumă, o aplică.

În România, teologul Anca Manolache (1923-2014) a participat, cu curaj critic şi teologic, la noua reflecţie despre care vorbeam (vezi Problematica feminină în Biserica lui Hristos, 1994). Între altele, a contribuit, din partea română, la un studiu întreprins de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, secţiunea „Femei în Biserică şi în societate“, primind drept răspuns comentariul doamnei Élisabeth Behr-Sigel, unul dintre cei mai de seamă teologi ortodocşi din Franţa. E expresiv să comparăm, prin dialogul lor, situaţia şi imaginea femeii în cele două spaţii ecleziale.

În România, constata Anca Manolache, predicile tradiţionaliste, cu accent pe condiţia inferioară a femeii, nu şi-au epuizat retorica. Spunea ceva şi mai important, anume că femeile par a-şi fi acceptat/interiorizat rolul secund în Biserică, ceea ce, sugera ea, se explică prin „absenţa de cultură religioasă“ a majorităţii lor. În genere, ele se simt bine în mediul cald, securizant al parohiei, pe care o gospodăresc – uneori foarte energic – sub conducerea preotului, şi nu le trece măcar prin minte să aibă un rol activ în creşterea spirituală a comunităţii, în reflecţia creştină. În Franţa, o bună parte dintre ortodocşi nu şi-au moştenit credinţa ca pe un dat de la sine înţeles; au ajuns la ea printr-o căutare intensă, printr-o angajare personală foarte vie. O trăiesc ca pe un drum, ca formaţie şi înţelegere spirituală mereu hrănită prin rugăciune şi participare la viaţa liturgică, dar şi prin studiu, cercetare, dezbatere. Nu puţine femei ortodoxe au urmat teologia, susțin cursuri şi conferinţe, sînt active în media. Se află în dialog firesc cu colegii lor de credinţă. Acolo colegialitatea, dialogul sînt de la sine înţelese, inclusiv datorită atmosferei culturale generale.

În România postcomunistă, o asemenea colegialitate a început să apară ici şi colo. Totuşi,  lipsa de cultură religioasă, de cultură religioasă activă, e mare printre femei, aflate aici la egalitate cu bărbaţii. Cele mai multe dintre ele continuă să se mulţumească în genere cu rolul lor tradiţional, deloc lipsit de valoare, dar „secund“.

„Poporul“

Dar mai e de observat ceva, anume cum priveşte ierarhia Bisericii la „popor“, fie că e vorba despre poporul credincioşilor sau despre societatea românească. Am avut o reacţie de revoltă „feministă“ auzind cuvintele Patriarhului Daniel în faţa tragediei de la clubul Colectiv. Morţii, răniţii, rudele îndurerate au primit, drept ajutor, un snop de certitudini certăreţe: tinerii ar fi trebuit să meargă la biserică, nu la concertul rock, iar Bisericii să nu i se dea lecţii. Patriahul îi trata ca pe o „femeie“ care a greşit şi tot greşeşte, care trebuie pusă la punct cu un verdict „duhovnicesc“ scurt, sever, fără apel.

Foarte mulţi reprezentanţi ai clerului, fie că adoptă tonul tăios sau susurul conformist, tot aşa se adresează şi societăţii româneşti. Ei ştiu, nu au nimic de cercetat, de învăţat, de problematizat, nimic de schimbat în ei înşişi şi în conştiinţa Bisericii. Cel mai adesea îşi revarsă lecţia repetitiv, plat, pompos asupra publicului. Îl tratează ca pe o femeie care trebuie dăscălită. Am oferit odată cartea lui Andrei Pleşu despre îngeri unui preot foarte cumsecade. Mi-a spus, cu un surîs molcom superior: „E bine că intelectualii au ajuns şi ei să se ocupe cu asemenea chestiuni. Dar Biserica ştie bine ce e cu îngerii…“ Nu i-am mai dat cartea. La ce bun, dacă totul era rezolvat? Îngerii înşişi, puteri intelectuale, n-aveau decît să iasă la pensie.

Reprezentanţii Bisericii nu par să sesizeze, în primul rînd, că poporul „civil“ nu e totuna cu poporul bisericesc. Pe urmă, că există probleme de viaţă, domenii de cunoaştere, adeziuni şi căutări spirituale care nu intră în tiparul tradiţionalist, dar cu care Biserica ar fi de aşteptat să dialogheze dacă e să fie deschisă spre universalul lui Dumnezeu. Afară de notabile excepţii, ei nu par să ia seama la diversitatea lumii actuale, la nevoia ei de sens – de propus în libertate, cu inteligenţa creatoare a credinţei. Poporul civil e tratat ca popor bisericesc, iar amîndouă sînt socotite, după o prea persistentă „paradigmă feminină“, drept masă de ascultători supuşi. În schimb, Biserica oficială – atît de autoritar „masculină“ în raport cu „poporul“ – e cam feminină în raportul ei cu Puterea politică, oricare ar fi aceasta. Nici o critică, nici o interpelare; doar adaptare, supunere, dependenţă.

N-ar fi oare timpul ca reprezentanţii Bisericii să intre în dialog, într-un raport colegial/fratern cu intelectualii credincioşi, cu societatea românească, cu oamenii care sînt în căutare de sprijin sufletesc, de reper, de sens? 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.