Autenticitatea e supraevaluată
Foarte probabil, proaspătul premier al României n-a apucat să discute prea mult cu consultanţii politici care, aproape sigur, fac deja coadă la uşa lui. Sau poate nu îi ascultă. Nu vom şti asta niciodată. Cert este că, de 1 Decembrie, dl Dacian Cioloş a fost protagonistul celui mai emoţionant moment al festivităţilor de ziua naţională, recunoscute în general ca manifestări de patriotism necredibil, chiar un pic stînjenitor, şi fără cine ştie ce consecinţe în restul anului.
Graţie unei jurnaliste de la România TV (dintre toate televiziunile), l-am putut vedea pe premier discutînd cu soţia unui militar căzut pe frontul din Afganistan. Discuţie firească, umană, scoasă cumva din scenariul tezist al festivităţilor. Apoi l-am văzut pe premier consolîndu-l pe unul dintre fiii doamnei. Din nou, natural, uman…
Mai tîrziu a apărut şi un instantaneu cu premierul discutînd cu un soldat în scaun cu rotile. Relevantă aici nu a fost neapărat discuţia, cît poziţia premierului. Stă lîngă scaunul soldatului, aproape pe asfalt, priveşte în sus către interlocutor. Soldatul pare să trateze firesc discuţia. O conversaţie firească în care autoritatea, dacă este prezentă, e mai degrabă în scaun decît alături.
Imaginile astea au avut parte de mii de distribuiri pe reţelele sociale şi, lucru rar pentru cineva aflat în funcţia dlui Cioloş, au fost lipsite de comentarii negative, nihilism, ironie etc. Sigur, premierul era la prima ieşire oficială după învestitură. S-a întîmplat să fie Ziua Naţională, însă valul de emoţie stîrnit a fost autentic şi a părut prea puţin efectul unor scenarii sau al momentului. Majoritatea comentariilor pe care le‑am văzut insistau asupra „autenticităţii“ care transcedea imaginile.
Să arăţi empatie în public nu e chiar cel mai uşor lucru. Numărul stînjeniţilor care strîng copii în braţe prin clipuri electorale o dovedeşte cu prisosinţă. Jena şi inadecvarea trec adesea ecranul şi au un mic iz de ridicol. Însă autenticitatea în mediile politice trece de băile de mulţime. Traian Băsescu a trecut multă vreme drept autentic şi ăsta a fost unul din principalele lui atuuri în competiţiile electorale. Victor Ponta, de asemenea.
Discursul liber, inteligent, în care punctajul de partid (aproape întotdeauna e un punctaj) e strecurat ţinînd seama de fluenţa discuţiei şi folosind cuvinte proprii, e destul de rar. Iar publicul remarcă lucrurile astea. Remarcă şi răsplăteşte. Audienţa, voturile se calculează şi în funcţie de competenţa discursivă a politicianului.
Dacă vreţi o comparaţie, aduceţi-vă aminte de uriaşul şi – s-a dovedit ulterior – inutilul efort de propagandă din jurul lui Dan Voiculescu. Niciodată fostul lider al PC şi actual deţinut de drept comun nu a reuşit să răzbată în topurile încrederii. Niciodată. Ca să parafrazez o expresie cunoscută, unde nu e, nici publicul nu dă.
Cît despre Traian Băsescu şi Victor Ponta, cei doi au transformat naturaleţea într-un fel de automatism obositor şi mai toate punctele cîştigate prin discursuri şi gesturi nescriptate s-au transformat în note de plată. Pentru că întotdeauna naturaleţea şi onestitatea sînt probate.
De asta, de cele mai multe ori, politicianul (român sau de aiurea) preferă scenariul şi clişeele. E un fel de poliţă de asigurare pentru viitor. E o tranzacţie acolo, acceptată, pînă la urmă, şi de public. Pe termen lung, excesul de naturaleţe e văzut ca nepoliticos sau ca o dovadă de imaturitate.
Pentru că orice interpretare cinstită ne va spune asta: natural înseamnă onest, iar onest înseamnă, de la un punct încolo, retragere, demisie, pas înapoi.
În fapt, autenticitatea e doar un joc mai subtil de percepţie. Aceleaşi cuvinte, spuse în acelaşi context de doi oameni diferiţi, pot atrage reacţii complet diferite. Ține mai mult de context, de ceea ce publicul ştie deja şi de ceea ce aşteaptă de la politicianul respectiv. Cu toţii se nasc autentici, nici unul nu sfîrşeşte aşa.
Evaluarea carierei unui politician ţine cont de cît de „autentic“ este doar cît timp acesta e activ. Cît timp candidează, guvernează şi reprezintă pe cineva. În rest, privirile retrospective ţin cont mai degrabă de rezultate şi mai puţin de charismă. Știe cineva cît de autentic a fost Cuza?
Teodor Tiţă este jurnalist.
