Victimele succeselor noastre
Nimeni, nici chiar feministele înverșunate, nu pot contesta progresele din domeniul egalității de gen. Statisticile arată pătrunderea constantă a femeilor pe piața muncii, în politică, în poziții de top management, în cercetare sau educație, unde se vorbește chiar de inversarea disparității în defavoarea bărbaților. Trebuie să recunoaștem că ultimul deceniu a fost unul al succeselor solide pentru femei, chiar dacă tot datele indică faptul că nici o țară din lume nu a ajuns la deplina paritate de gen și că, în ritmul de acum, ar mai fi nevoie de 30 de ani ca să se atingă pragul de 75% femei pe piața muncii, de 70 de ani pentru egalitatea salarială sau de 40 de ani pentru realizarea parteneriatului privat (World’s Women 2015. Trends and Statistics).
Cel puțin noi, femeile din Europa, o ducem astăzi mai bine decît am dus-o vreodată în istorie. În grila de lectură a individualismului și neoliberalismului actual s-ar putea spune că ceea ce a mai rămas de făcut este treaba fiecărei femei în parte și în nici un caz o problemă de sistem. Progresele vizibile pot explica parțial ostilitatea față de pretențiile considerate uneori exagerate ale femeilor. Ce mai vor, în fond, ele azi, în 2015, după atîtea valuri de feminism și de victorii importante? Ce mai vor în contextul unor probleme globale actuale atît de grave?
Este deci posibil să fim victimele succeselor noastre. Datorită lucrurilor bune care s-au realizat, mulți consideră nejustificată continuarea revendicărilor colective. Pe de altă parte, pentru femei, succesele au un efect paradoxal asupra stării de (ne)mulțumire. Sociologii au elucidat de fapt acest mister: Durkheim ne-a explicat cum creșterea bunăstării colective poate antrena diminuarea mulțumirii individuale, iar Tocqueville ne-a atras atenția că îmbunătățirea sorții tuturor (în speță, a femeilor) poate determina creșterea mai degrabă decît scăderea nemulțumirii. Deci, paradoxal, este normal să o ducem mai bine și, în același timp, să fim mai nemulțumite individual și colectiv de binele nostru!
Victime ale propriilor noastre realizări, cu cît știm mai multe despre egalitatea de gen, cu atît am devenit mai cîrcotașe cu privire la ritmul schimbărilor și la conținutul politicilor educaționale, sociale, economice în domeniu. Faptul că tot mai multe dintre noi facem școală ne „împuternicește“, dar ne și „ajută“ să fim mai critice în raport cu societatea, mai pregătite să vedem lacunele din domeniu, deci mai nemulțumite. Știm azi mult mai multe despre mecanismele complexe prin care diferențele (de gen) se transformă în inegalități și discriminări. Vorbim acum despre multidimensionalitatea inegalităților de gen, am început să descifrăm fenomene nenumite și nestudiate pînă de curînd (ca, de exemplu, mobbing-ul, hărțuirea sexuală sau fenomene de discriminare care încă nu și-au găsit corespondentul în limba română: tokenism, glass ceiling, sticky floor, leaking pipeline, glass escalator). Am început să observăm, de asemenea, cum mediul aseptic impus de la Bruxelles face ca unii oameni, oportuniști de multe ori, să nu își mai manifeste explicit atitudini conservatoare sau misogine. Le-am dat acestora diverse nume – sexiști subtili, moderni, neosexiști – și încercăm să ne adaptăm metodele de cercetare și discursurile publice și pentru asemenea grupuri-țintă. Cunoașterea, cum este și firesc, complică existența.
Barometrele de opinie indică faptul că majoritatea populației nu mai percepe inegalitatea de gen ca fiind una importantă. Întrebați dacă am alege o femeie într-o funcție de putere, răspundem fără ezitare că da, în ciuda faptului că atunci cînd avem posibilitatea concretă să alegem femei nu prea o facem, nici măcar noi, femeile. Feminismul este considerat deseori ca ceva anacronic, manifestările publice ale organizațiilor de femei au aderență redusă la public, intelectuali rafinați ai zilelor noastre se raportează deseori cu ironie tandră-sarcastică la feminismul contemporan ca la o armă de distrugere a feminității femeilor.
Da, partea plină a paharului ne joacă deseori feste, punînd în umbră problemele nerezolvate. Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem și faptul că miza de fond a jocului complex micro- și macro-social de-a egalitatea de gen – renegocierea rolurilor și relațiilor de putere din societate – este o miză care poate fi o sursă majoră de îngrijorare pentru cei care nu sînt interesați direct de schimbare și preferă conservarea stării de fapt. Nu schimbăm parola la telefon, deși știm că 1234 e cea mai nesigură… darămite să primim cu inimile deschise schimbări profunde, ireversibile, legate de viitorul relațiilor de putere dintre noi.
Ostilitatea la feminism (și feministe!) poate avea explicații legate și de posibile efecte perverse ale unor ideologii de gen (de exemplu, corectitudinea politică dusă uneori la extrem) sau ale unor practici (ca, de exemplu, politicile afirmative înțelese simplist în termeni de eliminare a meritelor profesionale din politicile de promovare). În anumite contexte, acestea pot produce sentimente negative, un soi de saturație față de ceea ce unii au numit chiar „dictatura genului“.
Dragii noștri sexiști subtili, neosexiști, nonsexiști oportuniști de pretutindeni, datele recente indică corelații puternice între egalitatea de gen și niveluri înalte de dezvoltare – de exemplu, un studiu recent al OECD arată că egalitatea (de facto) de gen ar duce la o creștere cu 12,4% a PIB-ului pe cap de locuitor pînă în 2030. Deci, în ciuda binelui incontestabil de acum, mai binele de mîine ar fi… și mai bine, cel puțin pentru buzunarele noastre. Dragii noștri sexiști, neosexiști, nonsexiști oportuniști, femei și bărbați deopotrivă, vă rugăm mult să ne înțelegeți și pe noi, cele încă revendicative: de obicei nu vezi atît ceea ce s-a făcut, cît mai ales ce mai este de făcut. Cu fața spre viitor, am putea face mai repede nefăcutul, pentru ca apoi, împreună, diferiți și diverși așa cum sîntem de fapt, dar egali în drepturi și în responsabilități private și publice, să trăim fericiți, în armonie, pînă la adînci bătrîneți.
Laura Grünberg este sociolog, conferențiar univ. dr. la Universitatea din București și scriitoare.
