Tema săptămînii

În fruntea lor, sosiți cu un autoturism de lux, băteau la poarta pușcăriei maneliștii Adi de la Vîlcea și Vali Vijelie. Urmau să susțină un concert de Crăciun pentru zeci de deținuți, la invitația fostului deputat PDSR Gabriel Bivolaru – condamnat în 2004 la 5 ani de închisoare pentru credite frauduloase.

Fie că proiectează tot ce este bun, tot ce este rău sau doar propria neputință, părintele reacționează în sensul proiecțiilor lui și adesea fără a ține cont de realitatea psihică a copilului său ca ființă diferită și separată.

M-am simţit obligată moral să fac ceva pentru a-i separa pe doctorii oneşti de impostori. Atunci cînd se vorbeşte despre un fenomen, problema nu mai poate fi ignorată, iar intenţia mea a fost să arăt proporţiile plagiatului în tezele de doctorat.

„În drum spre Africa. Sper să nu iau SIDA. Glumeam, doar sînt albă!“ S-a amuzat puţin de propria glumă, a apăsat „Trimite“, după care s-a mai plimbat vreo jumătate de oră prin aeroport, verificîndu-şi din cînd în cînd contul de Twitter.

Am ajuns la Curtea Supremă, unde în trei minute, fără să mi se dea dreptul la cuvînt, ni s-a cerut să răspundem doar cu da sau nu, m-am trezit din nou condamnat la 25 de ani de închisoare.

Nu am îmbrăcat (încă?) rochia Frumoasei Adormite. Nu am încălțat pantoful Cenușăresei. Nici nu am ajutat-o pe Anna din Frozen să nască, deși am descărcat pe tabletă jocul-aplicație Anna Giving Birth.

Fără să pună prea mult la inimă că unii l-au numit „un Rafael al prostului gust“ şi l-au condamnat pentru viziunea dulceagă asupra „Visului american“, Disney a ales să se adreseze clasei mijlocii pe înțelesul ei, să livreze optimism, atît de necesar în epoca marii crize economice.

Desenele realizate de studiourile Disney au un final fericit, însă ele nu reflectă nici pe departe sfîrșitul pe care acestea îl a­veau, de fapt, în original. În desenele Disney este vorba despre iubire și multă bucurie sau tristețe, iar în celelalte acțiunea este mai mică și lipsesc iubirea și afecțiunea.

Primul gînd care mi-a răsărit în chip spontan atunci cînd mi s-a propus să scriu despre fenomenul Disney cu un accent special asupra „eticii  Disney“ n-a fost, trebuie să mărturisesc, unul din domeniul solicitat, ci din amintirile mele literare.

Cred că aveam vreo 5 ani cînd mă uitam fascinat la Regele Leu, aproape în fiecare după-amiază.  O rugam pe mama să îmi mai pună o dată CD-ul în computerul cel vechi, și buna dispoziție începea imediat ce auzeam primele acorduri ale muzicii africane cu care începea desenul.

„Disneyfication is Dollarisation“: în lumea Disney, orice cuvînt face publicitate la ceva sau cuiva și se află sub obligația de a consuma. „Cu siguranță nu este bine pentru copii să le fie insuflată pe ascuns obligația permanentă de a cumpăra obiecte de care nu au nevoie.“

Impresia mea e că filmele de pe Disney Channel nu au nici o legătură cu lumea creată de Walt Disney: ele sînt, în general, despre copii de 12 ani faimoşi, cu care nu pot să mă identific. Cu personajele din animațiile Disney pot.

E zăpadă pe străzi, iar autoritățile au închis școlile și grădinițele. În timp ce eu scriu acest text, bă­ie­țelul meu numără, încuviințează, răspunde. Dacă nu l-ai vedea, ai zice că vorbește cu cineva. În realitate, se uită, de unul singur, la desenele cu Mickey Mouse.

Este o mare deosebire între cum percepeam eu filmele clasice Disney în copilăria mea românească a anilor ’70 şi cum le percepe fiul meu crescut în Anglia ultimilor zece ani. Pentru mine, fie la cinema, fie la televizor, vizionarea unui film Disney era un moment de nec plus ultra.

Magie. Povești. Lumi fantastice. Desene animate. Copilărie. Acestea să fie primele asocieri care apar în mintea consumatorului Disney? În mintea mea, poate? Care să fie oare cele din mintea unui consumator de anime?

Tiger Lily este de statură medie, cu părul negru, mereu împletit în două codițe. Are pielea măslinie și buze roșii ca trandafirii. Pe cap poartă o bentiță în care este înfiptă o pană. Poartă o rochie bej din piele întoarsă și mocasini din același material și de aceeași culoare.

S-a dovedit de mult că universul e infinit și că totul e posibil, ceea ce înseamnă că probabilitatea ca viitorul meu să fie scris undeva în stele nu este tocmai mică. Sînt eu, o Balanță născută pe 3 octombrie, cică în aceeași zi cu vreo vedetă foarte cunoscută.

Luna Capricornului, semn negativ, feminin. Luna promisiunilor (deșarte) și a anunțurilor (mărețe). Frenezie, wishlists, 2016 Goodreads reading challenge, promisiuni – anul ăsta, nu mai joc Candy Crush în metrou, cînd vin de la muncă.

Deși mi-am dat silința să pătrund cu mintea tainele astrologiei, acest lucru s‑a dovedit peste puterile mele, dar asta nu înseamnă că nu puteți lua de bune recomandările mele de mai jos. În definitiv călătoriile sînt tot o joacă, chiar dacă, uneori, mai serioasă decît zodiile.

Formam un soi de sectă, destul de discreți pentru a nu fi identificați, dar ne puteai recunoaște după conținutul genții sau după felul în care începuserăm să‑i imităm (pe jumătate parodic-afectuos, pe jumătate inconștient) gestica și vocabularul: mișcări elegant-efeminate ale mîinii, un surîs superior-ironic în colțul buzelor…

În 2014, după ce mi-am șters contul de Facebook timp de cîteva luni și am renunțat la munca de birou, am decis să fac din Tinder, aplicația despre care toți prietenii îmi vorbeau și care era cel mai în vogă loc de distracție pe Internet al momentului, un experiment social.

Era începutul lui decembrie și sufeream cumplit de singurătate și plictiseală. Mi-am adus aminte că o amică îmi povestise că a fost la speed dating. Pînă atunci văzusem astfel de întîlniri eșuate doar în filmele americane.

Strigătul venea tot mai aproape, băieții fotografiau, eu priveam. Pînă m-am dezmeticit, un bărbat slab și înalt ajunsese deja în dreptul nostru – Why are you disrespecting my culture? Why? 6 months of prison, no, no, no, you come with me or you go to prison!