Linia cu margini inegale

Prima zi de școală m-a găsit cu niște funde mari, cusute pe o cordeluță de elastic. Îmi ardeau urechile. Pantofii negri, de lac, mă băteau îngrozitor. Însă emoția mă făcea să nu mă gîndesc la durere. Nu reușisem să prind loc la A, așa că am fost repartizată la B. Mama m-a liniștit cum s-a priceput mai bine: „Hai că e bine și dacă ai un învățător și nu o învățătoare“. A reușit două zile, după aia n-am mai vrut să mă duc la școală. Pur și simplu, nu reușeam să mă acomodez cu vocea aceea aspră a domnului Cocheci.

M-au luat de mînă, am mers la directoare și au reușit să mă mute. Cînd am intrat la C, am văzut-o pe tovarășa: mică, brunetă, durdulie. Nu mi-a plăcut, dar fusesem prevenită că altceva nu se mai putea face pentru mine. Cînd a țipat prima dată la noi, am crezut că or să se spargă geamurile. Nu s-au spart. Dar inimile sigur ni s-au oprit în loc. N-a trecut mai mult de o lună pînă cînd a scos linia din dulapul cu cheie. Execuțiile aveau loc în fiecare zi după același tipic: cîțiva copii erau scoși în față, aliniați pe piedestalul de lemn și înfricoșați bine. Cum nu știau răspunsul la întrebările ei sau dacă nu-și scriseseră temele ca lumea, fără ștersături, cum primeau corecția. Mîinile li se umflau ca niște gogoși. Vasilică era unul dintre abonații acestor pedepse. Cînd se întorcea în bancă simțeam că mi se face rău de spaimă. Băiețelul ăla care mi-era foarte drag își ținea palmele pe mînerele reci, de fier, ca să se liniștească. Și-mi spunea la ureche cît de tare îl dor.

M-am întors într-o zi acasă și i-am zis mamei că, dacă cumva o să mă bată, chiar nu mă mai duc niciodată la școală. Rămîn acasă și gata. A doua zi a venit și a avertizat-o pe învățătoare că nu e de acord să mă altoiască. Să-mi dea orice notă, dar să nu mă atingă, că o să aibă probleme.

Îi aud și acum vocea mieroasă: „Doamnă, nici nu se pune problema, Ana e o elevă bună“.

Sînt sigură că învățătoarea noastră fie era sadică, fie avea tulburări nervoase. Părinții unor copii o încurajau să fie și mai dură. Și să facă oameni din odraslele lor neserioase. „Umflați le cocoașa“, așa se discuta la ședințe.

Cînd i-a dat o palmă Danei și fata s-a lovit cu capul de bancă de i-a țîșnit sîngele pe nas, am închis ochii. Teama te face să nu mai respiri. Stăteam toți smirnă, ca niște soldăței amărîți de plumb. Și așa au trecut patru ani. De fioroși am mai avut parte și în gimnaziu, dar nici unul nu s a mai aventurat să treacă la corecții fizice. Pentru ele îți trebuie intimitate. Urlau ca demenții, dar nu dețineau nici o linie cu margini inegale.

Tovarășa învățătoare nu a avut curaj să se atingă de mine, e adevărat. Bunică-mea a îndopat-o cu cozonaci ca să mă pună la adăpost de nervii ei. Taică-miu scria, săracul, an de an, cîte o noapte, catalogul. Acum mă gîndesc la aceste eforturi ale lor ca la un fel de mită, pentru a-i intra în grații și pentru a mă feri de nervii și metodele ei pedagogice.

Nu mai știu cîtă școală au făcut colegii mei, dar sînt sigură că toți am fi fost mai fericiți fără acea violență instituțională.

P.S. Vreau să spun că acest caz nu era unul izolat în peisajul acelor ani. La zece ani după ce mama tranșase cu învățătoarea mea că bătaia nu e o soluție, a luat-o de la capăt cu doamna lui „frate miu“. Care, culmea, avea aceeași pedagogie. Evident, l-a mutat în altă parte. Măcar se schimbaseră vremurile.