Cosmin MANOLACHE

Aventura asta ne aducea de fiecare dată timorați în fața doamnelor de la ghișee, simple numărătoare de cuvinte, precum contoarele unui program de computer, fără atenție la conținut.

Chiar din clasa a treia, geografia a devenit pasiunea mea. Pur și simplu lăsasem în urmă țintarul și șahul pentru a juca pititea pe hartă împreună cu bunicul meu.

Nu avea să plece nicăieri, trebuia să fie pe fază, pentru orice eventualitate, așa că mai mult pierdea timpul pe Internet. Cînd e-mail-ul îi dădu semnalul audio, tresări. Încă o felicitare, gîndi, dar nu era cazul.

Răsfoind un jurnal al unei unităţi de pionieri din Rîşnov, început în 1957, vei fi tentat să scrii o anume istorie. Într-un astfel de orăşel, printre ceremonii, dări de seamă, excursii, vizite la Clubul Pionierilor, întîlniri cu pionieri din alte oraşe ori cu veterani de război sau comunişti ilegalişti, apare şi munca voluntară.

Am fost şi eu, chiar la Gică Petrescu, se plătea intrarea 150 de lei şi primeai o friptură şi un pahar cu vin. Dar numai la Tohani a fost, că era restaurant de categoria I.

Mă gîndeam într-o noapte, în rocoteca din Buzău, că treaba aia cu „Make love, not war!“ ar fi putut căpăta putere de poruncă într-o ipotetică evanghelie a blugilor. Nu că blugii ar fi avut nevoie de vreo biblie, doar că voiam să mă dau deştept în faţa unora mai ameţiţi decît mine.

Într-o tabără adevărată aveam să merg în ’81, după clasa a II-a, la Cheia. Era o tabără de pionieri, unde ne însoţea domnul Oancea, un învăţător pitic purtător de cocoaşă, căruia de fiecare dată cînd voiam să cumpăr ceva trebuia să-i cer cîte 5 lei din banii de cheltuială pe care taică-miu mi-i lăsase la el ca la o bancă.

Piua! – am răsfoit din nou cartea asta, numită chiar aşa, Piua!, şi cred că e bine cum a ieşit, aşa, dezlînată, dezarticulată, ca orice idiom al copilăriei. Tot ce am reuşit să adunăm a intrat într-un soi de caiet tip dictando, cu texte de tot felul, unele luînd chiar forma listelor mai mult sau mai puţin detaliate.

Anul acesta s-a întîmplat să răsfoiesc numerele revistei Albina din perioada 1954-62. Erau legate în nişte registre din carton tare, rezistent, numai bun pentru a salva tipăriturile de proastă calitate ale acelei vremi.

Mutarea de la bloc la casă, în 1982, adusese nişte schimbări evidente. Nu rezistasem decît cinci ani într-un apartament. Pînă să începem experienţa asta, în 1977, stătusem tot la casă. Nu ştiu ce-i făcuse pe ai mei să renunţe la curte: cutremurul sau apariţia noului cartier Teilor?

În ultimii trei ani am lucrat amestecat, cam pe brînci, pe apucate. Îmi plac începuturile, am multe la teşcherea, unele s-au împlinit între timp, iar din tot hăţişul din care încerc să scot cîte ceva aproape că am reuşit s-o fac cu Visul lui Adalbert, filmul regizat de Gabriel Achim.

19 decembrie 2006. Zi festivă. Academia Română înmînează premii. Fusesem rugat de părinţii lui Sorin Stoica să-i însoţesc. Se simţeau stingheri, singuri, într-un aşa cadru. Cum să nu. Ba chiar l-am luat şi pe Călin Torsan. De cum am intrat în Academie, am dat într-un hol care nu depăşea cu mult atmosfera unui hol de spital.

Pornisem de la un cal scăpat din memoria infantilă, ajunsesem la piesa de şah – poate cea mai interesantă dintre toate piesele de pe tablă –, apoi m-am trezit executînd gesturi mai degrabă acribioase, lăsîndu-mă invadat de praful teancului de cărţi poştale – corespondenţa şahistă –, închipuindu-mi-i în fel şi chip pe cei care au lăsat aceste urme ale gîndirii lor încordate, pentru cîte o mutare.

Cînd eram mic, am tras cu urechea, m-am gîndit, am mai făcut nişte calcule şi am ajuns la concluziile astea: 1) Provincia este un teritoriu admirabil, locuit de oameni admirabili....

Pe 29 noiembrie, la Ateneul Român, va avea loc a doua ediţie a Premiilor pentru jurnalism sportiv "Ioan Chirilă"....