⬆
verde
Domeniile Vlăsia, parc agricol-ecosat: un nou model „verde”?
Conceptul general al ansamblului Domeniile Vlăsia este de a crea un peisaj armonios, plăcut şi productiv, un peisaj comestibil, un ecosat în care omul să îşi regăsească legăturile cu pămîntul şi cu anotimpurile.
Poveşti verzi şi grădinăreşti
Am constatat că există un interes pronunţat pentru subiect. Că mulţi dintre noi, orăşeni crescuţi în blocurile gri, ceauşiste, avem nevoie de „colţul nostru de natură“. Că mulţi ne luptăm să-l obţinem, şi unii dintre noi chiar reuşim – ce-i drept, cu eforturi.
Natura românului verde
Românul, dacă vrea să urle, „urlă ca-n codru“, iar dacă vrea să-şi arunce gunoiul, aruncă „în fundu’ curţii“. Iată două forme tradiţionale de raportare la natură, metamorfozate de populaţia nou urbanizată în zgomotoase şi deseori extrem de poluante ieşiri la iarbă verde.
O cucerire fără luptă. La Mizil
Mutarea de la bloc la casă, în 1982, adusese nişte schimbări evidente. Nu rezistasem decît cinci ani într-un apartament. Pînă să începem experienţa asta, în 1977, stătusem tot la casă. Nu ştiu ce-i făcuse pe ai mei să renunţe la curte: cutremurul sau apariţia noului cartier Teilor?
Grădinile săteşti
Astăzi, în 2013, ce a rămas din ţăranul român? Ce a rămas din grădinile lui? O caracteristică comună societăţilor rurale care au păstrat o dominantă „ţărănească“ este un peisaj îngrijit, grădinărit. Fiecare colţ de pămînt fiind valorizat, curăţat, pieptănat. „Bucăţi de teren“ domesticite şi transformate în „grădini“ pe un parcurs de sute, de mii de ani.
Între grădina de vis si gazonul de trotuar
Disecam, cu ceva timp în urmă, noile relaţii pe care „românul generic“ le dezvoltă, din 1989 încoace, cu locuinţa sa (de dorit a fi de tip „vilă“) şi subliniam diferenţele fundamentale între discurs şi practică. Această diferenţă, deşi firească este uriaşă cînd analizăm felul în care ne construim astăzi intimitatea locuirii.
Ca vaca-n verdeaţă
Vacanţele mi le petreceam într-un sat de cîmpie de pe malul Oltului. Vara, ars în tălpi – de praful uliţelor – şi în cap de soare, mă năpusteam la cana de tablă, o scufundam în găleata cu apă rece din fîntînă şi o dădeam pe gît pe nerăsuflate.
„Preferatele mele sînt cele perene...“
"Din 2001, de cînd s-a făcut vila asta, am început să pun cîte o floare pe ici-pe colo, din astea perene, ca să răsară şi anul următor. Am pus garoafe, liliac, trandafiri, tufănici, crini, margarete."
Amintiri din grădina mea
Cînd a venit vremea să ne facem o casă cu grădină, cea mai bună lecţie ni s-a părut că am putea să o luăm de la Muzeul Satului. Se întrevede acolo un firesc al conlocuirii cu pămîntul („...din care eşti făcut“), care dă de gîndit. Lucrurile îşi găseau cîndva răspunsul prin integrare, nu prin defrişare.
Grădinile suspendate
Una dintre primele mele amintiri e imaginea cerului senin de vară, întrezărit printre crengile nucilor, la umbra cărora căldura devenea nu doar suportabilă, ci chiar plăcută, cu atît mai mult cu cît lucrurile se petreceau la sfîrşitul anilor ’60, cînd încă mai aveam cîte patru anotimpuri.
Convenţia europeană a peisajului
Cariere la Roşia Montană şi în alte părţi, „pădure“ de antene GSM pe Semenic, centrale eoliene pe Muntele Găina, turn de birouri lîngă Catedrala Sf. Iosif, sală de sport între mormîntul lui Lucian Blaga şi Rîpa Roşie – ce au toate acestea în comun?
Am grădina mea...
I-am întrebat – pe foarte puţinii oameni din jurul meu care stau la curte şi au grădini – despre acestea: de ce au simţit nevoia să le amenajeze; cum le-au făcut propriu-zis, dacă au existat un concept şi un scop; cum le folosesc şi cum le lucrează. (I. P.)