Natura românului verde
Românul, dacă vrea să urle, „urlă ca-n codru“, iar dacă vrea să-şi arunce gunoiul, aruncă „în fundu’ curţii“. Iată două forme tradiţionale de raportare la natură, metamorfozate de populaţia nou urbanizată în zgomotoase şi deseori extrem de poluante ieşiri la iarbă verde. Obiceiurile în sine sînt benigne, nu însă şi dacă sînt amplificate de moderne descoperiri în materie de urlat, prin boxele maşinilor purtătoare de muzică de voie bună, precum şi de gunoaiele aproape imposibil de biodegradat – omniprezentul plastic.
Aceste constatări mi-au fost prilejuite de o ieşire la „iarbă verde“. Aflat într-o îndepărtată zonă protejată, i-am întrebat pe nişte vecini de picnic de ce nu respectă regulile parcului natural în care ne aflăm şi în care muzica zgomotoasă era interzisă, acest lucru fiind tipărit în broşura primită de toţi vizitatorii. Una dintre persoanele respective mi-a răspuns, candid, arhetipal aş putea spune, că este în mijlocul pădurii şi că s-a săturat să păstreze liniştea, aşa cum este obligat să o facă la bloc. Recunosc, am rămas fără argument suplimentar, în afară de nevoia de linişte a păstrăvilor din rîu, dar nu am fost convingător (argumentul existenţei unei reguli fiind anihilat din start, regula fiind, pentru petrecăreţii în cauză, doar o formă fără fond).
Desigur, atît muzica de voie bună, cît şi plasticul ca atare nu sînt ceva rău (scriu acest articol în grădină, la o masă şi un scaun confortabile, din plastic). Intersecţia, însă, dintre diverse obiceiuri de comportament şi noile produse şi tehnologii de masă se poate dovedi, uneori, dezastruoasă. Exemple se pot da şi din alte zone sensibile, precum tăiatul pădurilor sau pescuitul excesiv. Nu nevoile de bază ale oamenilor au distrus pădurile sau au decimat sturionii din Dunăre, ci puterea – fără precedent în istoria omenirii – instrumentelor de tăiat copacii sau a sculelor de prins peşte, în aceleaşi mîini căutătoare de resurse. Nu impulsul de a arunca resturile în grădină ne dă senzaţia că ne îngropăm în gunoaie (deşi ar trebui să ne întrebăm ce se întîmplă în spatele unor blocuri care arată ca o ladă de gunoi; o fi asta o prelungire a obiceiului de a arunca resturile „în fundul curţii“?), ci perpetuarea acestui impuls cînd avem o doză sau un PET în mînă.
Argumentul meu relevă faptul că ne aflăm între două realităţi: un comportament tradiţional, adînc înfipt în noi, care priveşte natura strict utilitar (recipient al deşeurilor, producătoare de resurse, natură ce trebuie cucerită) şi recunoaşterea evidenţei că natura singură nu mai are capacitatea de a face faţă acestui instinct de exploatare. Cum ar putea păstrăvii din rîul Făgăraş să se apere împotriva buldozerelor ce amenajează cursul pentru construcţia microhidrocentralelor? Cum ar putea păsările din Deltă să se apere împotriva vînătorilor, a poluării şi a dezechilibrelor ecologice? Cum ar putea un ecosistem să se lupte cu betoanele şi blocurile noi, aşa cum se întîmplă în Delta Văcăreşti?
În mod natural, nu ne pasă de natură, valorizarea acesteia fiind mai degrabă o construcţie a civilizaţiei moderne, iar în România – cel mult o formă fără fond. Dar formele, chiar şi fără fond, au fost cele care au modernizat România în secolele XIX şi XX. Ce urmează, însă, în secolul XXI?
Modificarea Constituţiei şi drepturile naturii: forme necesare
Deşi Constituţia este documentul fundamental al statului român, natura în ansamblul ei nu reprezintă o temă constituţională decît în mică măsură, la capitolul despre bogăţiile şi resursele aerului şi ale solului. În acest sens, Coaliţia pentru Mediu din România – ce reuneşte principalele 70 de organizaţii de protecţia mediului din ţară – a organizat în această perioadă o dezbatere pe tema modificării Constituţiei, din perspectiva protecţiei mediului.
Propunerile rezultate (www.coalitiapentrumediu.ro) în urma dezbaterii ar putea să pară foarte îndrăzneţe pentru spirite mai de dreapta şi chiar mai de stînga, dar aş vrea să subliniez că protejarea naturii nu a omorît încă pe nimeni. Desigur, ecocentrismul dus pînă la consecinţele lui ultime poate fi absurd şi chiar periculos pentru stomacul gurmanzilor, însă susţin o abordare contextuală şi lipsită de excese absolutiste.
Prima propunere este modificarea Art. 1 (3): „România este un stat de drept, democratic, ecologic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic, reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sînt garantate.“
În acest context, „stat ecologic“ este pe acelaşi nivel cu statul social şi se referă la ideea mai generală a unei relaţii armonioase între toate elementele întregului. Practic, ceea ce dorim este exprimarea acestei valori – recunoaşterea nevoii de echilibru ecologic. Aşa cum este afirmată şi ideea de stat social – în care educaţia, sănătatea, grija pentru persoane dezavantajate reprezintă o valoare supremă –, tot aşa, grija pentru natură şi accesul la ea reprezintă o valoare fără de care „drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane“ nu cred că se pot realiza.
A doua propunere importantă vizează un nou titlu în Constituţia României, inspirat din Constituţia Ecuadorului, referitor la Protecţia Naturii. Acest titlu ar statua drepturile naturii şi ale animalelor, ar defini mai bine răspunderea în cazul dezastrelor ecologice şi ar institui un avocat de mediu similar avocatului poporului.
Drepturile naturii
„Articolul (1): Natura – locul în care se manifestă existenţa vieţuitoarelor şi a omului – are dreptul la respectarea integrală a existenţei sale, la întreţinerea şi regenerarea ciclurilor sale de viaţă, structurilor, funcţiilor şi proceselor evolutive. Statul trebuie să ofere stimulente pentru persoanele fizice şi juridice, pentru a proteja natura şi pentru a promova respectul pentru toate elementele pe care le cuprinde un ecosistem.“
Da, natura are drepturi. Acest lucru deja se întîmplă, directiva UE referitoare la habitate şi cea referitoare la păsări stabilesc criterii foarte clare cu privire la protecţia acestora. Din acest motiv, de exemplu, România are deschisă procedura de infrigement pe nerespectarea Directivei Habitate în cazul construcţiilor de pe plaja Sulina. Textul constituţional ar consfinţi, într-o formă mai generală, ceea ce deja, într-o anumită măsură, legislaţia europeană ne obligă să facem ca stat membru.
Drepturile animalelor
„Articolul (4): Recunoscînd animalele ca fiinţe simţitoare şi sensibile, care percep suferinţa fizică şi psihică, Statul şi persoanele au obligaţia să asigure dreptul la o viaţă adecvată animalelor, respectul pentru animale şi demnitatea lor, luînd măsurile necesare pentru a le proteja.“
Nu, nu se vor închide toate firmele de deratizare şi nici nu vom fi transformaţi toţi în vegetarieni, ci este vorba, în primul rînd, despre bunăstarea animalelor în acord cu bunul-simţ şi cu tratatele internaţionale. Astfel, în conformitate cu articolul 13 din Tratatul de la Lisabona (documentul constituţional al UE), animalele sînt recunoscute ca „fiinţe simţitoare şi sensibile“. Această recunoaştere are puternice implicaţii legislative, cu atît mai mult cu cît articolul menţionat impune statelor membre UE să respecte cerinţele de bunăstare a animalelor. Articole constituţionale similare au şi Italia, Portugalia, Elveţia sau Germania, pentru a da doar cîteva exemple.
Ecocid = genocid
„Articolul (5): Ecocidul– acţiunea extensivă de a crea pagube importante, distrugerea sau pierderea de ecosistem(e) dintr-un anumit teritoriu, în urma acţiunilor umane sau din alte cauze, într-o asemenea măsură, încît bunăstarea locuitorilor acelui teritoriu a fost sau va fi sever diminuată – se va pedepsi prin privare de libertate.“
În ianuarie 2013, un comitet de cetăţeni din nouă ţări UE a lansat oficial iniţiativa cetăţenească „End Ecocide in Europe“, în Parlamentul European. Această iniţiativă vizează incriminarea ecocidului, inclusiv interzicerea accesului pe piaţă pentru produsele bazate pe ecocide în UE şi al investiţiilor în activităţi care cauzează ecocid.
La nivel internaţional, Curtea Penală Internaţională are în vedere ecocidul, dar doar pe timp de război. Articolul 8(2)(b)(iv) din jurisprudenţa Curţii condamnă „lansarea intenţionată a unui atac, cu cunoştinţa faptului că un astfel de atac va cauza (...) pagube severe, extinse şi pe termen lung asupra mediului înconjurător, care ar fi astfel în mod clar excesiv în raport cu avantajul direct şi concret al acţiunii militare respective.“ Dar, în mod curios, articolul este valabil doar pe timp de război, existînd însă încercări recente de a extinde aplicabilitatea acestuia şi pe timp de pace.
Avocatul naturii poporului
„Articolul (6): Avocatul naturii/de mediu (Green Ombudsman) este autoritatea publică autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică şi are drept scop apărarea drepturilor oamenilor privind respectarea naturii şi bunăstarii oamenilor în raportul acestora cu autorităţile publice.“
În calitate de Green Ombudsman (care poate fi de sine stătător sau poate fi un adjunct pe probleme de mediu al Avocatului Poporului), acesta ar investiga plîngerile referitoare la o gamă largă de aspecte de mediu, cum ar fi degradarea zonelor urbane verzi, poluarea fonică, acordarea de licenţe de instalaţii industriale individuale şi altele, mai ales cînd acestea sînt făcute cu complicitatea autorităţilor publice, aşa cum se întîmplă cel mai adesea.
Nu mă aştept ca aceste propuneri de modificare a textului constituţional să schimbe peste noapte natura românului, însă l-ar putea ajuta să privească altfel natura, astfel încît instinctele tradiţionale să fie domolite de conştiinţa faptului că natura deja a fost cucerită, iar acum ea trebuie ocrotită.
Costel Popa este preşedinte al Centrului pentru Politici Durabile Ecopolis (www. ecopolis.org.ro). Centrul asigură secretariatul Coaliţiei pentru Mediu din România, o alianţă care cuprinde peste 70 de organizaţii nonguvernamentale de protecţia mediului din România.
Foto L. MUNTEAN
