Alcor C. CRIȘAN

Pentru cei născuți în spatele vechii Cortine de Fier părea un adevăr de necontestat că tot ce se spune în presa oficială e minciună, așa încît tendința lor de a se îndoi de actualele teorii la modă în mass-media din Occident e cu atît mai naturală.

Reușita ori eșecul în viață mi se par mai relative ca oricînd. Am avut un succes considerabil la ceea ce am ajuns să fac din întîmplare. În egală măsură, am eșuat lamentabil la tot ce mi-am dorit să fac în viață, în special pe plan profesional.

Pe aripile vîntului rămîne în amintirea cititorului prin imposibila poveste de iubire dintre Scarlett O’Hara și Rhett Butler. Sfîrșitul deschis al romanului îi lasă cititorului libertate deplină. Și, din păcate, libertate deplină și diverșilor autori, anonimi sau nu, care au încercat să reia firul povestirii de acolo de unde s-a oprit Margaret Mitchell.

Nu am fost niciodată bun la lingușirea șefilor, așa încît nu am avut succes la nici un loc de muncă stabil, nici din România și nici din străinătate. Am fost crescut de un tată ateu, precum și de o bunică și de o străbunică de religie greco-catolică, dar nu habotnice. Am respectat mai mult intuitiv cele zece porunci.

Pisica egipteană pe care Poirot i-o oferă lui Miss Lemon, sub privirile neîncrezătoare ale Căpitanului Hastings, e la fel de vie precum siameza mea, care toarce și se cuibărește mai bine pe canapea, visînd probabil la eternele cîmpuri de vînătoare din paradisul pisicilor.

Mă număr în continuare printre cei care, de modă veche sau nouă, ies din casă doar proaspăt bărbieriți, șamponați și frezați. La costum și cravată ori în ținută casual sau sport, cu un strop de Eau de Cologne și o licărire jucăușă în privire.

Crăciunul din România mă în­so­țeș­te oriunde aș fi. Împodobesc bra­dul în Ajun, niciodată mai devreme, iar plăcerea declanșată de metamorfoza unui copac aparent banal într-un obiect de artă are și sîmburele de regret al despărțirii de el după abia cîteva săptămîni.

A fost odată ca niciodată… Într-un orășel liniștit din Ardeal s-a născut un băiețel foarte cuminte. Trăia într-o lume aparent idilică, într-o familie în care coexistau patru generații. Străbunica lucra în grădină din zori și pînă la asfințit, bunica mergea la serviciu.

În perioada actuală, pe baza așa-numitei corectitudini politice, cu un rol cel puțin la fel de nefast ca și valurile succesive de atacuri teroriste islamiste, asistăm la schimbări cu efecte bizare asupra relațiilor dintre sexe și genuri. Metrosexualul a fost înlocuit de lumbersexual, care cedează teren în fața spornosexualului.

Printr-o fericită întîmplare, copilăria mea s-a împărțit între cea reală, petrecută în orășelul din Ardeal în care se pare că m-am născut, și cea imaginară, vegheată de zîmbetul ușor ironic arborat uneori de Mary Poppins în casa oarecum dărăpănată de pe Aleea Cireșilor.

În zilele noastre, stăm destul de prost cu comediile bune, iar despre cei şapte ani de-acasă, ce să mai vorbim... E cît se poate de trist să vezi cum s-au degradat lucrurile, iar confuzia valorilor duce la evenimente din ce în ce mai grave.

O fotografie de acum mai bine de un secol, văzută fugitiv, dar care s-a întipărit în amintirea privitorului. Un bărbat în uniformă cu fireturi, cu cizme de piele, lustruite ireproşabil, într-o piaţă pavată cu piatră cubică, din Viena. O fotografie bine realizată, şi ca încadrare a personajului principal, şi care a rezistat şi trecerii timpului.

Era o vară ca oricare alta. Sau poate că nu. Era ultima vacanţă de student. Urma necunoscutul. Deşi mă pregăteam să fiu ceea ce pe atunci se chema şef de promoţie, repartiţia în vreun colţ de ţară, în învăţămînt, era un coşmar anunţat. Încercam, aşadar, să mă bucur de ultima vară în Bucureşti.

În copilărie, la Cîmpia Turzii, mergeam cu bunica să cumpărăm pîine. De obicei de la magazinul de pîine din apropiere sau de la aşa-zisul „complex“, dar, uneori, mai rar, direct de la fabrică. Acolo erau mai mari şansele să găsim pîine caldă, al cărei miros îmbietor îl simţeam de departe.

A fost odată ca niciodată... Într-un orăşel dintr-o ţară îndepărtată, înconjurată de munţi înalţi, cu păduri seculare, trăia un băiat cuminte. Avea o casă frumoasă, în mijlocul unei grădini pline de mister. Chiar şi iarna, piţigoii veneau în zbor în căutare de mîncare, ştiind că vor găsi bucăţile de miez de nucă puse anume pentru ei.

Una dintre primele mele amintiri e imaginea cerului senin de vară, întrezărit printre crengile nucilor, la umbra cărora căldura devenea nu doar suportabilă, ci chiar plăcută, cu atît mai mult cu cît lucrurile se petreceau la sfîrşitul anilor ’60, cînd încă mai aveam cîte patru anotimpuri.

În vremuri de criză, unele primării din orăşele de provincie îşi răsfaţă cetăţenii plantînd palmieri şi construind noi fîntîni arteziene. Asta în timp ce guvernele unor ţări aparent mai înstărite se luptă cu cotaţiile agenţiilor de rating, iar mii şi mii de oameni demonstrează în van împotriva măsurilor de austeritate.