Cei şapte ani de-acasă...

În copilărie mi se vorbea despre importanţa lor, aşa că mi-au rămas întipăriţi în minte, poate şi datorită asocierii cu un film memorabil văzut în perioada respectivă,

o comedie spumoasă cum doar la Cinematecă mai poţi vedea. În zilele noastre, stăm destul de prost cu comediile bune, iar despre cei şapte ani de-acasă, ce să mai vorbim... E cît se poate de trist să vezi cum s-au degradat lucrurile, iar confuzia valorilor duce la evenimente din ce în ce mai grave. Parcă nu-mi mai vine să deschid televizorul pe un canal de ştiri, ca să nu mai văd ce catastrofe şi barbarii s-au mai întîmplat. 

Probabil că trăim în lumi paralele, care uneori se intersectează în mod ineluctabil, ca să recurg la un cuvînt drag francofonilor, pe care, mărturisesc cu regret, îl am din ce în ce mai puţin la suflet. Limba învăţată cu drag în copilărie nu prea are nimic în comun cu vorbitorii ei nativi din prezent. Pe vremea aceea mai eram suficient de naiv să-mi închipui că fiecare limbă străină învăţată îţi deschide noi universuri şi îţi dezvăluie noi realităţi. Acum constat cu amărăciune că, pentru unii, fiecare nouă limbă e, dimpotrivă, o nouă posibilitate de a minţi şi a ascunde realitatea într-o ceaţă cît mai densă. În perioada regimurilor comuniste, lucrurile erau mult mai simple, cînd ştiam cu toţii că discursul oficial e eminamente mincinos şi, prin urmare, nici nu ne mai întrebam ce vrea, de fapt, să spună. Acum, în pretinsa lume liberă, amestecul e mult mai insidios, cu contribuţia majoră a aşa-numitei corectitudini politice, care pare să vrea cu tot dinadinsul să extindă la scară planetară „New Speak“-ul lui George Orwell. 

Totul e doar aparenţă. Oameni care lucrează în acelaşi loc se salută la serviciu, dar se fac că nu se văd pe stradă, cu excepţia cazului în care au vreun interes ori consideră că merită să se (re)cunoască şi în viaţa privată. Precizez că e vorba de experienţe din Occident, pe care sper să nu le întîlnesc şi în România. 

În serile petrecute la gura sobei, o ascultam pe bunica mea din partea tatălui povestindu-mi despre perioada interbelică, iar povestirile erau ilustrate de fotografiile din albumele cu file îngălbenite de vreme. Doamnele erau elegante în rochii de mătase, cu părul tuns relativ scurt şi cîrlionţii specifici epocii. Rochiile de seară erau într-adevăr extrem de decoltate, însă domnii nu le atingeau pielea doamnelor decît cu mănuşi, ca să evite orice contact prea intim. Domnii nu ieşeau din casă decît cu sacou şi pălărie, chiar şi vara, cînd locul stofelor bune era luat de hainele de in, cînepă şi bumbac. Ceea ce contrasta extrem de puternic cu realitatea epocii în care mi se povesteau mie lucrurile respective, în plină perioadă hippy, în care tinerii umblau în blugi evazaţi care stăteau să pleznească din toate încheieturile, iar în picioare aveau nişte şlapi ordinari. Privindu-i acum, după atîţia ani, au căpătat şi ei o aură nostalgică şi chiar sexy, pe care atunci eram prea mic ca să o pot aprecia. Modele vin şi se duc, şi uneori revin, cu farmecul lor retro, pe care un observator atent va şti să-l aprecieze la justa lui valoare. 

În studenţie, la Bucureşti, în a doua jumătate a anilor optzeci, iernile erau teribil de friguroase, iar vremurile erau cu adevărat cumplite.  Aveam o singură prietenă mai apropiată, cu o mamă absolut cinematografică, despre care sper să am prilejul să scriu mai mult cu altă ocazie. Era o seară friguroasă, în care centrul oraşului se acoperise de polei. Aveam oroare de gheaţă şi polei, ca şi de ideea de a cădea şi a mă lovi. Era parcă puţin trecut de ora zece, şi citeam zgribulit în camera cu chirie de pe strada Povernei, cînd aud că sună telefonul de pe hol şi proprietarul mă cheamă să răspund. Era prietena respectivă, care mă suna de la un telefon public de la Universitate. Fiind polei, mă ruga să mă duc şi să o conduc pînă acasă, în zona Pieţei Lahovary, pe atunci numită Cosmonauţilor. Mi se părea că nu aud bine. Adică să plec eu, de la jumătatea distanţei dintre Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană, pe jos, pînă la Universitate, ca apoi să o conduc pe ea înapoi, pînă aproape de Romană? Pe vremea aceea, trebuie precizat, staţia de metrou Piaţa Romană încă nu reintrase în legalitate, şi prin urmare nici nu exista. Metroul nu oprea decît la Victoriei şi la Universitate. Chiar aşa, îmi spunea ea, pentru că eu sînt prietenul ei cel mai bun şi ea mă roagă să fac asta pentru ea. După un moment de ezitare, tipic pentru un Capricorn, am acceptat. Zis şi făcut! 

Ar fi trebuit să ne vedeţi pe amîndoi, eu Capricorn tipicar şi disciplinat, ea Berbece capricios şi imprevizibil, navigînd precum două personaje dintr-o piesă de Beckett printre obstacolele mai mult sau mai puţin ascunse ale Bucureştiului acoperit de polei. Ea îmi explica senin că fusese învăţată în familie cum că un adevărat cavaler îşi aşterne haina peste o baltă, astfel încît o domnişoară ca ea să nu îşi mînjească pantofii cu noroi. 

Am avut noroc amîndoi, şi nu am căzut nici măcar o dată... De acolo, de undeva, de sus, din cerul înstelat de deasupra noastră, cineva drag probabil că ne veghea paşii. S-au dus şi anii respectivi, şi prospeţimea tinereţii. Dar ne-au rămas amintirile, în albumul lor puţin desuet, pe care îl răsfoim cînd vrem să evadăm, chiar şi doar pentru cîteva clipe, din prezentul insipid. 

Cît despre cavaleri, singurul cu care mă simt cît de cît înrudit e Cavalerul Tristei Figuri. Fiecare cu morile lui de vînt.  

Alcor C. Crişan este membru al Asociaţiei Internaţionale a Interpreţilor de Conferinţă.