Otravă și antidot
În vremuri de criză, unele primării din orăşele de provincie îşi răsfaţă cetăţenii plantînd palmieri şi construind noi fîntîni arteziene. Asta în timp ce guvernele unor ţări aparent mai înstărite se luptă cu cotaţiile agenţiilor de rating, iar mii şi mii de oameni demonstrează în van împotriva măsurilor de austeritate.
Într-un asemenea context, poate părea o frivolitate absolută să te preocupe semnificaţiile absconse ale gustului pentru frumos. Lux, calm şi voluptate... Plăcerile rafinate, viaţa pe picior mare, ne-grija zilei de mîine – iată tot atîtea motive să dai apă la moară celor care oricum nu vedeau cu ochi buni tot ce făceai, chiar şi înainte de izbucnirea crizei. Cu atît mai mult acum, cînd se poartă în public strînsul curelei, ar trebui să te simţi vinovat că eşti în continuare sclavul lucrurilor de calitate. Vinovat măcar de vinovăţie, dacă nu şi de ceva mai palpabil. De parcă fiecare clipă de plăcere, de uitare a monotoniei cenuşii care te înconjoară, fiecare moment de evadare din rutina vieţii de zi cu zi ar fi ceva furat celor din jur. Cu ani în urmă, cînd serialul Totul despre sex era în culmea gloriei, prietenia prin intermediar cu cele patru cochete a avut darul să te ademenească şi pe tine cu mîntuirea amăgitoare prin cumpărături. Golul tot mai adînc care se căsca în jurul tău putea fi umplut cu ceva. Nimicul tot mai întins care nu înceta să se extindă putea fi oprit, măcar temporar, cu o nouă mai mică sau mai mare nebunie. În timp ce Samantha mai trecea pe răboj încă un armăsar focos cu care se despletise în dormitor, mai cuminţica ei prietenă Carrie îşi mai cumpăra o pereche de pantofi. La fel şi tu, modest aspirant la gloria trecătoare a succesului de casă şi de critică. Dacă nu o pereche de la Manolo Blahnik, atunci măcar de la Fratelli Rossetti. Dacă nu o poşetă de la Louis Vuitton, atunci măcar nişte ochelari de soare de la Ermenegildo Zegna. Dacă nu ceva de la Gucci, atunci măcar un flecuşteţ de la Armani. De fapt, nimic nu e ceea ce pare. Dependenţa de produsele de marcă e, şi ea, relativă. Otravă şi antidot în egală măsură.
Totul reprezintă o etapă suplimentară, o treaptă în plus urcată pe scara valorilor, chiar şi relative. Încă din facultate ai început să îţi dai seama de ce e, cu adevărat, important. „Nu haina face pe om“ sună bine, ca proverb, dar lucrurile stau cam pe dos, pentru că, în prezent, tocmai „haina face pe om“. Evident, nu în stilul ţopistic, cu etichetele hainelor „de marcă“ la vedere. Bunul-gust se mai şi învaţă, în ciuda opiniilor contrare. Se învaţă şi se descoperă. Uneori se re-descoperă. Plecînd de la lucrurile mărunte. Chiar şi fără prea mulţi bani în buzunar, îţi poţi permite să dai dovadă de stil. Nu costă nimic să pui o farfurie pe faţa de masă, chiar dacă nu mănînci cine ştie ce. O floare într-un pahar cu apă, un şervet frumos împăturit, o lumînare aprinsă la momentul potrivit – iată doar cîteva dintre detaliile aparent nesemnificative care dau viaţă şi culoare unei existenţe altfel terne.
Îţi poţi permite detaşarea de nimicnicii, odată ce ai gustat, măcar pentru scurt timp, din plăcerea pe care ele ţi-o acordă. După ce l-ai văzut pe Richard Gere în American Gigolo cum alege dintre nenumăratele cravate şi cămăşi de mătase, aruncîndu-le aparent la întîmplare înainte de a le combina, după ce ai dobîndit şi tu naturaleţea asocierii dungilor cu picăţele, a inului cu mătase, şi a intercalării sorbet-ului între peşte şi friptură, atunci te poţi bucura ca un adevărat adept al lui Epicur, savurînd, în clipele de restrişte financiară, o felie de pîine şi un pahar cu apă. O felie de pîine neagră proaspătă, abia scoasă din cuptor. Un pahar de apă rece de izvor, mai mult vis decît realitate. Şi, dacă e o zi bună şi ai reuşit să dai o fugă pînă la Londra, atunci poate că merită să te răsfeţi. Mergi la Fortnum & Mason şi te despleteşti şi tu puţin... La urma urmelor, chiar şi Poirot mînca fursecuri de la Fortnum. Cobori la subsol şi te instalezi pe un scaun cu picior de la bar. Comanzi nişte mezeluri italiene sau spaniole şi un vin bun franţuzesc. Un Margaux, un Saint Julien sau un Saint Estephe. E doar o gustare. E doar avanpremiera. Te bucuri, mai mult cu gîndul, de bogăţia care te înconjoară. Cutiile înmiresmate de ceai şi cafea de la parter, care te îmbie fiecare să le guşti. Din India sau China, din Africa sau America Latină, cu frunze atent selecţionate şi boabe prăjite pe-ndelete, în pungi cu forme abundente sau în cutii atent meşteşugite.
Evident, e doar luxul precar al celor care nu sînt cu adevărat bogaţi decît la suflet. Cei plini de bani nu au astfel de zbuciumuri. Iar dacă, poate, le au, încă nu şi-au publicat amintirile.
Alcor C. Crişan e membru al Asociaţiei Internaţionale a Interpreţilor de Conferinţă şi admirator al lui Hercule Poirot; în prezent stabilit la Bruxelles, în aşteptarea unor vremuri mai bune...
