Vacanţele de altădată

Pe vremuri, vacanţele aveau farmecul lor inegalat. Aşteptam tot anul vacanţa de vară, care pe atunci dura trei luni întregi. Trei luni în care scăpam de toate grijile, trei luni de libertate neîngrădită, trei luni de fericire...

Era o vară ca oricare alta. Sau poate că nu. Era ultima vacanţă de student. Urma necunoscutul. Deşi mă pregăteam să fiu ceea ce pe atunci se chema şef de promoţie, repartiţia în vreun colţ de ţară, în învăţămînt, era un coşmar anunţat. Încercam, aşadar, să mă bucur de ultima vară în Bucureşti. Copilărisem în Ardeal, dar fusesem cucerit de farmecul aparte al Capitalei din vechiul şi mai apoi noul regat, cu ritmul aparent adormit al vieţii de pe malurile Dîmboviţei. Foşnetul vîntului printre frunzele copacilor din faţa cinematografului Scala, pe unde pe vremea aceea mai treceau şi troleibuzele, parfumul florilor de tei de pe bulevardul Ana Ipătescu, magnoliile de pe bulevardul Dacia, pe unde mă plimbam îndrăgostit de ultima mea mare iubire din viaţa de student şi apoi scriam versuri despre surîsul iubitului meu necunoscut, îndrăgostit mai mult de propria-i persoană decît de mine, dar pe atunci mie nici că-mi păsa.

Era o vară ca oricare alta. Sau poate că nu. Se asfaltase, pentru a cîta oară, Calea Victoriei. Doar că acum asfaltul avea o tentă roşcată. Mult timp după terminarea lucrărilor circulaţia a fost în continuare oprită, ca şi la terminarea săpăturilor de la metrou dintre Universitate şi Piaţa Victoriei, cînd a fost o perioadă în care ne-am plimbat pe carosabil, bucurîndu-ne ca nişte copii de o şotie nevinovată. Pe soclul machetei din Piaţa Romană încă nu se urcase nimeni ca să strige lozinci împotriva comunismului, şi nici asfaltul banal încă nu fusese însîngerat. În Palatul Regal urma să se ţină ultima întîlnire a şefilor comunişti, iar Calea Victoriei urma să fie inaugurată de alaiul preşedintelui Gorbaciov, a cărui soţie avea să le dea mari bătăi de cap securiştilor, oprind maşina ca să stea de vorbă cu nişte gură-cască.

Era o vară ca oricare alta. Caprifoiul înmiresmat înflorea în hăţişul lui învolburat de la ferestra camerei mele cu vedere la grădină. Piersicile se pîrguiau alene, iar razele soarelui încă nu pîrjoleau oraşul, ca în anii şi deceniile ce aveau să vină. Minerii încă nu fuseseră aduşi să planteze panseluţe în faţa Teatrului Naţional, iar viitorul omenirii părea în continuare să fie luminos, ca şi lumina care venea în continuare de la Răsărit. Totul părea să continue netulburat, în neschimbarea şi încremenirea care păreau o fatalitate inevitabilă.

Mă pregăteam să iau, ca în fiecare vară, Balt Orient Expres-ul, ca să plec în vacanţă acasă, în Ardeal. Acolo, departe-departe, între dealurile molcome între care aparent nu se întîmpla nimic, apele Arieşului continuau să curgă alene, tatăl meu mergea în continuare la pescuit, bunica mea se ocupa în continuare de grădina pe care o îngrijea pînă la perfecţiune, păşind cu grijă printre straturile trasate geometric, cu roşii în formă de inimă şi ardei verzi cu tentă violet, cu gladiole de un roşu aprins şi crini regali cu parfum de vanilie, cu fasole urcătoare cu păstăi lungi şi încovoiate şi mazăre cu bobul mare şi dulce. Eu mă tolăneam în continuare în fotoliu şi citeam în camera mare şi răcoroasă cu pereţii acoperiţi de biblioteci. Măcinam puţină cafea cumpărată la negru la un preţ astronomic, pe care o fierbeam apoi la ibric şi o sorbeam puţin cîte puţin, savurînd fiecare înghiţitură.

Spre seară, norii negri se adunau din depărtare şi prevesteau o furtună. Pe nesimţite, totul se întuneca şi se scufunda în haos. Tunetele şi trăznetele zguduiau casa din temelii, iar stropii grei răpăiau ca un foc de mitralieră pe acoperiş.

Era o vară ca oricare alta. Sau poate că nu. Era ultima vară de dinaintea începutului sfîrşitului. De lume şi de regim. De tinereţe şi de speranţe. Ajungeam, fără să ştim, la ultima filă a unui volum pe care îl scria altcineva, ascuns undeva într-un birou anonim. Iar prima filă a noului volum care urma să înceapă era încă de un alb imaculat.

Era o vară ca oricare alta. Şi totul mai părea încă posibil. Ca în piesa lui Mihail Sebastian, intitulată, aparent inocent, Jocul de-a vacanţa...

Alcor C. Crişan este traducător.