Cum se sfîrşesc cărţile

– Scurte însemnări despre cîteva cărţi la care ţin –

Cunoscut pentru reticența lui de a se lăsa înregistrat, Sergiu Celibidache privea redarea unei opere muzicale drept ceva irepetabil, în care începutul prefigura și chiar conținea deja sfîrșitul operei respective. Paradoxul caracterului irepetabil e legat de cunoașterea lucrării în ansamblu, ceea ce presupune întotdeauna cel puțin o a doua lectură, pentru că la prima nu ai avea cum să anticipezi și ultima notă.

În literatură, de multe ori cea de-a doua lectură e mai interesantă decît prima, deși elementul inițial de surpriză e anulat din start. Cărțile cu adevărat bune merită recitite la diverse vîrste, experiența fiind în general cu totul alta. Frumusețea e în ochii privitorului, iar ochii respectivi nu văd niciodată la fel ceea ce le atrage atenția.

Iubit de marele public și în egală măsură apreciat și contestat de critica de specialitate, romanul Pe aripile vîntului – publicat de Margaret Mitchell în 1936 și distins cu Premiul Pulitzer în 1937 – rămîne în amintirea cititorului prin imposibila poveste de iubire dintre Scarlett O’Hara și Rhett Butler. Sfîrșitul deschis al romanului îi lasă cititorului libertate deplină. Și, din păcate, libertate deplină și diverșilor autori, anonimi sau nu, care au încercat să reia firul povestirii de acolo de unde s-a oprit Margaret Mitchell.

O soartă mai fericită a avut romanul Howards End, scris de E.M. Forster și publicat în 1910. Personajul principal, care dă și titlul romanului, caz rar întîlnit, dacă nu chiar unic, e o casă, Howards End, în jurul căreia se înnoadă și se destramă destinele celorlalte personaje, din familiile Schlegel și Wilcox. Aici începutul chiar că prefigurează sfîrșitul romanului, în care cercul se închide. Lăsată moștenire de prima doamnă Wilcox mai tinerei sale prietene, Margaret Schlegel, în care vede o fiică adoptivă, singura capabilă să aprecieze casa fermecătoare de la țară la adevărata ei valoare, casa pare cîtva timp pierdută, ca urmare a meschinăriei capului familiei Wilcox, care distruge testamentul buclucaș. Dar lucrurile evoluează în așa fel încît pînă la urmă se face așa-numita dreptate poetică din limba engleză, văduvul domn Wilcox îndrăgostindu-se de Margaret Schlegel, cu care se și căsătorește, oferindu-i la rîndul lui casa respectivă.

Aproape un secol mai tîrziu, în 2004, romanul lui Alan Hollinghurst, intitulat Linia frumuseții, cîștigător al Premiului Booker din același an, îl consacră definitiv pe autor drept unul dintre cei mai importanți și desăvîrșiți maeștri contemporani ai genului din limba engleză. Acoperind cîțiva ani din viața unui tînăr și naiv absolvent al Universității Oxford, Nick Guest, care ajunge oarecum să fie mai mult decît oaspete („guest“ în limba engleză) în casa unei înstărite familii din establishment-ul britanic conservator din perioada în care Margaret Thatcher era prim-ministru, fascinanta poveste a maturizării forțate și a pierderii iluziilor e remarcabil relatată de condeiul lui Alan Hollinghurst. Contrastul dintre aparențe și realitate, ipocrizia reală și pretenția de acceptare a diferențelor, sociale, sexuale și umane în general, iată elementele disparate din care se înnoadă romanul oaspetelui fără voie, și prieten, și dușman în același timp.

Brusca trezire la realitate a tînărului nostru erou e motiv de derută și înfricoșare, lumea în care e obligat să trăiască fiind diametral opusă celei în care avea iluzia că trăiește. Singurul element de certitudine e capacitatea lui de apreciere în continuare a frumuseții, oricare și oriunde ar fi ea. Dacă reușim să o întrezărim și noi, această linie a frumuseții ne permite să nu ne pierdem cu totul speranța, dacă nu în lumea înconjurătoare, atunci măcar în realitatea iluzorie a ficțiunii conștient acceptate. E sfîrșitul inerent din fiecare început. Povestea care, poate, continuă și dincolo de punctul pus, negru pe alb, aici și acum. 

Alcor C. Crișan este eseist, interpret și traducător.