⬆
emoţii
Puţină înduioşare, pur şi simplu
Se pare că mai mulți dintre noi avem o nevoie acută de sentimente: ne-am săturat să mai fim doar observatori cool, documentați și vigilenți ai lucrurilor, vrem să le și trăim, intens, dacă se poate, să ne înduioșăm la ele, dacă e cazul, și nu doar să le analizăm docți.
Ce ne mai emoţionează astăzi?
Ceva din lumea băieților (în cartier) și din lumea sportului (făcînd scrimă, participam deseori la concursuri) m-au învățat repede că e rău să-ți fie frică, reprezintă un semn de slăbiciune. Atît de rău, încît am fost nevoit să accept provocarea unui coleg de a ne bate, deși îmi era frică și nu aveam nici o șansă, doar pentru a nu-i arăta, lui și celorlalți, asta.
„Eşti aşa mamă!“
Înainte credeam că toţi părinţii sînt enervanţi, scot la înaintare copiii pentru că nu au făcut nimic cu viaţa lor; după ce am născut şi am văzut cum e, îi cred pe toţi nişte eroi, chiar dacă unii continuă să fie enervanţi.
O zi cu oamenii străzii
Bucureștiul îi ține-n marsupiul compus din alei, ganguri, coridoare și trotuare. Îi numim oamenii străzii. Ca și cum am spune Omul din Lună. Sînt cei pe care-i zărești fugar. Poate nici nu-i vezi pe unii dintre ei. La fel cum nici la Lună nu te uiți în fiecare noapte.
Manuale şi emoţii
Chiar dacă finalul basmelor este unul previzibil, de care elevii sînt conștienți, aceștia se bucură de povestea în sine și de modelul uman promovat. Astfel, rețeta basmului rămîne una de succes.
Efectul de telenovelă
Serialele de tipul soap opera sau telenovelă contrabalansează fantezia cu realitatea. Pe de o parte, avem acea perspectivă din care dispar problemele existenței culturale a femeii – în seriale, femeile sînt independente, iar bărbații sînt sensibili –, pe de alta, însă, ne întoarcem în realitatea patriarhală cu toate problemele tradiționale la care sînt supuse femeile.
O fire emotivă – interviu cu Steluţa GOGU, pensionară
M-am uitat și la Tînăr și neliniștit, care a durat douăzeci de ani, te ținea în suspans, să mai vezi cine cu cine rămîne, știam personajele. M-am uitat și la Dallas, și acolo era o situație… Era bun și aveai ce să vezi: scene din realitate. Sue Ellen care se-mbăta, ăla care o înșela pe Pamela…
Lacrimi şi film
Să plîngi în sala de cinema este o cu totul altă experiență față de plînsul pe tastatură. Te rușinezi, zîmbești celor care te-au văzut, îți ascunzi lacrimile sau te lași mai jos pe scaun.
Ham-ham! Ghici cine miaună pe ecran?...
Pisica egipteană pe care Poirot i-o oferă lui Miss Lemon, sub privirile neîncrezătoare ale Căpitanului Hastings, e la fel de vie precum siameza mea, care toarce și se cuibărește mai bine pe canapea, visînd probabil la eternele cîmpuri de vînătoare din paradisul pisicilor.
Un liant subtil şi misterios
Am cedat şi am cîntat alături de toţi ceilalţi „Comfortably Numb“. Mi s-a părut peste puterile mele să nu admit că muzica aceasta face parte din mine, într-un mod care întrece mijloacele teoriei şi ale criticii.
„Tuşa umană“ în reclame
O galerie întreagă de lelițe și uncheși, unul mai sfătos, altul mai hîtru, vin să-și spună replica. De cîțiva ani, sloganul „prea bun, prea ca la țară“ al Coanei Chiva e preluat sporadic de către tarabagiii din piețe. Să aveți poftă, boierilor!
Walt Disney, „cu ochi lungi, cu gene lungi“
Prințesele Disney sînt binecunoscute pentru faptul că își ascund chipul atunci cînd plîng. Cenușăreasa plînge pe genunchii zînei sale, Belle plînge cufundată în patul său, Ariel își sprijină capul de o stîncă, iar Jasmine plînge pe marginea unei fîntîni. Ele plîng, dar noi?
