Maria BALABAŞ

La sat e important ce ai, unde ai, cît ai, de unde ai. Prezența ta este vizibilă celorlalți, iar întrebări care sînt mai mult decît evitate la oraș devin aici punctele principale în funcție de care ești privit.

Din aceste materiale literare, vocale şi afective deopotrivă am creat diverse texturi sonore.

Am cedat şi am cîntat alături de toţi ceilalţi „Comfortably Numb“. Mi s-a părut peste puterile mele să nu admit că muzica aceasta face parte din mine, într-un mod care întrece mijloacele teoriei şi ale criticii.

Cu mama am fost şi cînd au venit prima oară Robert Plant şi Jimmy Page la Bucureşti, la Deep Purple de asemenea, la Bob Dylan, la Phoenix şi Iris, şi ne-am îndreptat inclusiv spre underground cu concerte de muzică improvizată şi hip hop.

Gică Petrescu în fiecare casă, inclusiv în colecţia de discuri din casa noastră, între coruri din opere celebre, Nicolae Herlea, simfonii, Doina Badea, Phoenix, Queen, Frank Sinatra, Maria Tănase, Marius Popp, o istorie bănuită pe care doar o auzeai, dar de atins nu atingeai decît zîmbetele de pe coperţi.

”Muzica are întotdeauna surprize şi aproape nu contează cîtă ştiinţă ai acumulat, contează întotdeauna să ai mintea proaspătă. E un proces continuu de învăţare.”

Ascult Romanian Landscapes într-un apartament, la etajul 10, cu furtuna la fereastră. Ceea ce ascultăm noi, acum, la aproape 30 de ani distanţă de momentul concertului e, în mod straniu, înregistrarea singurătăţii lui Jancy. Aşa sună singurătatea unui muzician.

Canadianul Adrian Raso îşi ascute demonii interiori în metalul lăutarilor din Fanfara Ciocârlia, jazzul manouche se-ntîlneşte cu Balcanii, tarantella italiană cu accentele burleşti à la Kurt Weill, virtuozitatea solo cu virtuozitatea de grup de mînuitori de alămuri.

Acustic şi Winds Apart definesc din două direcţii distincte conceptul de album acustic. Lansate în 2013 – unul în primăvară, iar celălalt la începutul iernii –, albumele diferă fundamental ca abordare artistică, modalitate de lucru asupra materialului preexistent şi direcţionarea către un public-ţintă.

19 piese găsite în arhive, păstrate de Enescu, dar niciodată incluse în lista oficială a creaţiilor sale, exerciţii de scriitură componistică sau dorinţa de a memora o prea trecătoare emoţie. Pe parcursul a cîtorva zeci de ani, violonistul Şerban Lupu a căutat să descifreze personalitatea lui George Enescu din gesturi pe care doar cele mai uitate manuscrise le păstrează.

Cineva mi-a spus: „Fii blîndă cu ea, e coperta discului ei.“ Într-adevăr, mă lansasem în zilele din urmă într-o tiradă menită să desfiinţeze, pentru mine şi pentru cei care mă ascultau, mitul Mariei Tănase. Una dintre multiplele mele încercări de a pune ordine în propria valorizare a muzicii şi de a asculta „cu adevărat“.

Indiferent de forma socială sau afectivă pe care o primeşte, muzica clasică e o prezenţă constantă în viaţa mea. Odată cu trecerea timpului, cu „experienţa“ şi cu bibliografia mai extinsă, învăţ să accept sau să mă bucur mai intens de feluritele faţete ale acestui fenomen.

● Alexandru Andrieş, James Taylor, A&A Records, 2012. ● Omul cu Şobolani, Retro, A&A Records, 2012. ● Subcarpaţi, Underground Folclor, www.subcarpaţi.ro, 2012.

Am început să organizez, alături de Daria Ghiu, plimbări sonore prin București, căutînd împreună senzația străzilor, accentuînd anumite posibilități dramaturgice, declanșînd o poveste acolo unde ni se părea că ea lipsea.

O adevărată mişcare s-a creat în ultima vreme în jurul repertoriului lăutăresc, a cîntecelor de mahala, celebrînd culegerea lui Anton Pann Spitalul Amorului. La ediţia de anul acesta a Green Hours International Jazz Festival, nu mai puţin de trei proiecte româneşti s-au învîrtit în jurul acestui cîntător al dorului.

Este mare distanţa dintre înregistrările de fonograf ale lui Brăiloiu şi albumul Muzici străvechi, cîntat de Grigore Leşe şi aromânii fîrşeroţi. Este distanţa pe care cîteva zeci de ani au aruncat-o între încercările etnomuzicologilor  şi actuala structură socio-comercială care permite muzicii tradiţionale să îmbrace haina unui produs destinat publicului larg.

Nu-l găseam printre preferinţele mele muzicale pe Elvis Costello. Nu-mi pare ciudat să se întîmple asta, nu mă îngrijorează. L-am descoperit în zilele din urmă şi l-am caracterizat rapid ca pe un postmodern incurabil, un colaj dement, rezultatul surprinzător de original al unor influenţe contrarii.

Cînd eram copil, îşi făcuse loc în imaginaţia mea o idee curioasă. Îmi doream să le cînt indienilor apaşi sonate de Beethoven, gîndindu-mă că o astfel de experienţă ar fi însemnat un fantastic progres spiritual pentru ei. Pînă să ajung la pieile roşii, am călătorit, însă, căutînd propria evoluţie, influenţată mai întîi de lecturile din Mircea Eliade şi de prieteniile mistice dezvoltate în şi după liceu.

Cel de-al treilea material discografic al trupei Byron poate fi perceput ca un fel de vitrină rebrand-uită: versiuni proprii după 16 piese autohtone, ca un upgrade aplicat nostalgiilor sau reflexelor sonore ale publicului şi ale artiştilor înşişi. Byron nu reinventează piesele, ci le aplică procedeul reestetizării, ataşîndu-le o sonoritate generic acceptată drept „frumoasă“.

Despre sunet e vorba la mine-n viaţă. În mai puţine cuvinte: radio şi muzică. Desigur, frazele pot deveni mai lungi şi-atunci afli pixelii sau microtoniile. Emisiunea mea Dimineaţa crossover creşte de trei ani la Radio România Cultural.

În decembrie, mass-media ţipa cu titluri de font 16-20 că manelistul Nicolae Guţă a rupt gura francezilor, cu noul său album La Grande Voix Tsigane de Roumanie. Se ascund mai multe erori în acest enunţ, iar şocul intelectual „ptiu, doamne!“ n-ar mai fi fost atît de mare, dacă povestea acestui album ar fi fost spusă măcar o singură dată mai pe larg.

Clifford Thurlow (n. 1952) este jurnalist şi scriitor britanic, considerat unul dintre cei mai buni scriitori-fantomă pentru succesul cu care a scris sub formă romanescă memoriile unor figuri publice precum Carol White sau Afdera Fonda. Cartea sa din 2005, Totul despre scurtmetraj, tocmai a apărut la Ibu Publishing, în traducerea lui Mihai Fulger.

Istoria mea cu George Enescu a-nceput cîndva în clasele terminale de liceu.

În marile săli de concerte, publicul este din ce în ce mai bătrîn. Cluburi de jazz care să ofere experienţa muzicală pură, neînsoţită de clincketul tacâmurilor, sunt cîteva. Unele dintre festivalurile de muzică contemporană sunt vizitate doar de un număr restrîns de studenţi, profesori şi cunoscători.

Într-un roman de Lev Tolstoi este descris recitalul unui cvartet într-o atmosferă nobiliară: evenimentul se petrece în casa unor aristocraţi ai timpului care invitaseră artiştii pentru a face dovada bunului gust al familiei, a culturii, a bunăstării economice.

Participarea la festivaluri este cel mai eficace mod de a înţelege şi de a putea critica fenomentul muzical de masă " ca act artistic, social, de propagandă, de promovare a unor valori, atitudini, ...