Cea mai scurtă cale

Publicat în Dilema Veche nr. 401 din 20-26 octombrie 2011
Cea mai scurtă cale jpeg

Cînd eram copil, îşi făcuse loc în imaginaţia mea o idee curioasă. Îmi doream să le cînt indienilor apaşi sonate de Beethoven, gîndindu-mă că o astfel de experienţă ar fi însemnat un fantastic progres spiritual pentru ei. Pînă să ajung la pieile roşii, am călătorit, însă, căutînd propria evoluţie, influenţată mai întîi de lecturile din Mircea Eliade şi de prieteniile mistice dezvoltate în şi după liceu, iar ulterior de meseria pe care o practic; uitîndu-mă înapoi, simt că toate plecările mele păstrează ceva din evadarea suprarealistă care-mi surîsese în copilărie. În urmă cu patru ani, „cel mai departe“ a-nsemnat o tură de vreo două luni şi jumătate în India şi Nepal. Îmi amintesc frica puternică de microbi, de boală, senzaţie pe care nu mi-o explicam, eu ştiindu-mă sănătoasă şi curajoasă, altminteri. Frică am simţit şi la 4500 de metri cînd vedeam că nu mă mai ajută corpul, deşi eu rezistasem cel mai bine la traseu pînă atunci. Frică şi în Varanasi, la gîndul că Gangele, odată atins, o să mi se infiltreze adînc şi iremediabil pînă în măduvă şi o să mă murdărească pe vecie. Dincolo de toate acestea, peste sufletul meu se instalau liniştea şi pacea. Eram departe de mine cea veche şi mă reinventam; nu avea cum să mi se întîmple nimic rău, iar oamenii întîlniţi erau, fiecare în parte, căi către o societate în care mă simţeam, surprinzător, în largul meu. Fiecare personalitate conta, deciziile mele erau respectate, gusturile mele erau în acord cu lumea. Într-una din zile mi-am tăiat părul, dorindu-mi să nu mai umblu cu jumătăţi de măsură. În alta am renunţat la carne. Deşi am avut parte de multe dintre conforturile specifice marii reţele de backpackeri şi, uneori, simţeam că sînt înconjurată de artificial, ştiam că nu se oprea niciodată căutarea spirituală. În ultima zi, înainte să ne suim în avion, am mîncat cu o poftă nesfîrşită, exact în restaurantul de stradă de care-mi fusese mai frică la început. Am acumulat o energie extraordinară în acest timp. Acasă am început să ne adunăm în apartamentul meu de la etajul X şi să facem muzică pe podea. Prima „piesă“ rezultată în urma unei astfel de seri s-a numit „Resistere“ şi era o avalanşă de verbe în latină peste un ritm obsesiv bătut în tobe, chitare, viori, parchet, sticle.  

Mi-am dorit să mă reîntorc în India, dar viaţa mea a vrut altfel. După cîţiva ani, am plecat cu delegaţia oficială şi cu Orchestra Naţională Radio în China, la Shanghai, pentru trei zile. În avion erau Ilie Năstase, Gheorghe Hagi, Elena Udrea, Emil Hurezeanu, Teodor Baconschi, Gheorghe Zamfir. Mergeam cu toţii la Expoziţia Mondială, ca să participăm la sărbătorirea Zilei României şi lansarea brandului de ţară. Pe o scară borgesiană a statutului social, trecusem în doar cîţiva ani de la nivelul „hippie pierdut în India“, la cel foarte îndepărtat de „jurnalist oficial la Shanghai“. La început fascinant, Shanghai-ul mi-a rămas în amintire ca o caricatură poluată. Locuiam în „satul“ de zgîrie-nori special construit pentru expoziţie. Într-una din nopţi am mers la o petrecere în togi romane, într-unul dintre apartamentele puse la dispoziţie oaspeţilor. Am acceptat invitaţia, gîndindu-mă că o să regăsesc ceva din atmosfera umană a Indiei mele. După nici zece minute am plecat, dezamăgită de inconsistenţa pe care-o simţisem, m-am refugiat pe balconul de la etajul XV şi-am vorbit pînă la ziuă de Milorad Pavi´c şi de Prokofiev. 

A urmat Africa. Rwanda. Am plecat în Kigali cu un proiect european care, în numele păcii, reunea 12 jurnalişti europeni şi 12 africani. După îndelungi interviuri şi chestionare am fost acceptată printre participanţi. Datorită african time, viza de Rwanda am primit-o cu 20 de minute înainte să plece avionul din Bruxelles, ceea ce a însemnat o groază de emoţii şi o goană nebună prin aeroport. Odată ajunşi la faţa locului au început să se ţină lanţ dezamăgirile, pentru că nu învăţam să fim jurnalişti mai buni, ideea de pace se situa undeva între superficialitate şi kitsch, iar noi ne-am petrecut marea parte a celor zece zile pe nişte scaune, în cerc, într-o sală de conferinţe, înnebunind la gîndul că sîntem în Africa şi nu trăim nimic african. Procesele afective mi s-au accelerat puternic în acea perioadă. Nu comunicam cu nimeni din grup, reacţiile mele fireşti erau blocate 10-12 ore pe zi din cauza discuţiilor interminabile, trebuia să scormonesc în memoria mea şi să particip la nişte activităţi care-mi produceau o puternică reacţie adversă scopului lor. Mi s-a făcut un dor nebun de casă şi de oamenii mei, mi-am dat seama că muzica face parte constitutivă din mine şi din rolul meu social şi, pentru prima oară în călătoriile mele, mi-am dorit să mă întorc la ale mele. Nu era vina Mamei Africa... Puţinul timp pe care l-am petrecut pe străzi, în oraş, cu oamenii locului, la biserică sau în piaţă, a fost vibrant. Într-una dintre bisericile devenite locuri de pelerinaj în urma genocidului din 1994, am simţit ce-nseamnă un gest tabu. Altarul era sculptat, dar imaginea era acoperită pe jumătate de o faţă de masă stropită de sîngele victimelor. Ar fi însemnat să o ating ca să văd imaginea în întregime.  

M-am întors acasă convinsă că, cel puţin în perioada următoare, căutarea de sine se afla în balanţă. Am plecat, însă, în Deltă şi, aici, în România, am avut senzaţia unei călătorii care adăuga o semnificaţie mult mai profundă tuturor plecărilor mele anterioare. De la filozofia simplă a pescarului din Periprava, la slujba de rit vechi, la cimitirul din Sulina şi curcanul Beladin – ultim şi demn reprezentant al rasei lui pur româneşti – totul mi-a vorbit pe acea limbă a sufletului pe care o căutam în India, China sau Africa. Odată demult, în Retezat, am auzit un vechi proverb chinezesc care spunea că „cea mai scurtă cale către tine însuţi e ocolul Pămîntului“. Pentru mine, pare să fie adevărat.

Maria Balabaş este vocea proiectului Avant’n’Gard. Mai multe pe www.myspace.com/avantngard.

Foto: M. Balabaş

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Cea mai coruptă țară din UE. România, în top 3
Raportul Transparency International reflectă modul în care este percepută corupția din sectorul public din 180 de state și este făcut prin acordarea de puncte.
image
Un ieşean, obligat să plătească facturile unei case în care nu mai locuieşte de 8 ani
Un bărbat din Iaşi s-a trezit cu o surpriză neplăcută, când a aflat că trebuie să plătească facturile noilor proprietari ai casei în care nu mai locuieşte de opt anI. Acest lucru s-a întâmplat pentru că noii locatari nu au transferaT contractul pe numele lor.
image
Vietnamez filmat la Cluj cum jupoaie un șobolan. „Capturează ilegal și mănâncă tot ce mișcă” VIDEO
Un vietnamez a fost filmat în incinta unei fabrici din Cluj-Napoca pe când jupoaie șobolani. Clujeanul care a făcut publică filmarea susține că acesta face parte dintr-un grup de vietnamezi care vânează și mănâncă tot ce prinde: șobolani, păsări, iepuri.

HIstoria.ro

image
Reglementarea prostituției în București, la sfârșitul secolului al XIX-lea
Către finalul secolului al XIX-lea, toate tentativele întreprinse pentru a diminua efectele prostituției prin regulamente, asistență medicală și prin opere de binefacere nu dădeau rezultatele așteptate, mai ales în ceea ce privește răspândirea bolilor venerice.
image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.