Cea mai scurtă cale

Publicat în Dilema Veche nr. 401 din 20-26 octombrie 2011
Cea mai scurtă cale jpeg

Cînd eram copil, îşi făcuse loc în imaginaţia mea o idee curioasă. Îmi doream să le cînt indienilor apaşi sonate de Beethoven, gîndindu-mă că o astfel de experienţă ar fi însemnat un fantastic progres spiritual pentru ei. Pînă să ajung la pieile roşii, am călătorit, însă, căutînd propria evoluţie, influenţată mai întîi de lecturile din Mircea Eliade şi de prieteniile mistice dezvoltate în şi după liceu, iar ulterior de meseria pe care o practic; uitîndu-mă înapoi, simt că toate plecările mele păstrează ceva din evadarea suprarealistă care-mi surîsese în copilărie. În urmă cu patru ani, „cel mai departe“ a-nsemnat o tură de vreo două luni şi jumătate în India şi Nepal. Îmi amintesc frica puternică de microbi, de boală, senzaţie pe care nu mi-o explicam, eu ştiindu-mă sănătoasă şi curajoasă, altminteri. Frică am simţit şi la 4500 de metri cînd vedeam că nu mă mai ajută corpul, deşi eu rezistasem cel mai bine la traseu pînă atunci. Frică şi în Varanasi, la gîndul că Gangele, odată atins, o să mi se infiltreze adînc şi iremediabil pînă în măduvă şi o să mă murdărească pe vecie. Dincolo de toate acestea, peste sufletul meu se instalau liniştea şi pacea. Eram departe de mine cea veche şi mă reinventam; nu avea cum să mi se întîmple nimic rău, iar oamenii întîlniţi erau, fiecare în parte, căi către o societate în care mă simţeam, surprinzător, în largul meu. Fiecare personalitate conta, deciziile mele erau respectate, gusturile mele erau în acord cu lumea. Într-una din zile mi-am tăiat părul, dorindu-mi să nu mai umblu cu jumătăţi de măsură. În alta am renunţat la carne. Deşi am avut parte de multe dintre conforturile specifice marii reţele de backpackeri şi, uneori, simţeam că sînt înconjurată de artificial, ştiam că nu se oprea niciodată căutarea spirituală. În ultima zi, înainte să ne suim în avion, am mîncat cu o poftă nesfîrşită, exact în restaurantul de stradă de care-mi fusese mai frică la început. Am acumulat o energie extraordinară în acest timp. Acasă am început să ne adunăm în apartamentul meu de la etajul X şi să facem muzică pe podea. Prima „piesă“ rezultată în urma unei astfel de seri s-a numit „Resistere“ şi era o avalanşă de verbe în latină peste un ritm obsesiv bătut în tobe, chitare, viori, parchet, sticle.  

Mi-am dorit să mă reîntorc în India, dar viaţa mea a vrut altfel. După cîţiva ani, am plecat cu delegaţia oficială şi cu Orchestra Naţională Radio în China, la Shanghai, pentru trei zile. În avion erau Ilie Năstase, Gheorghe Hagi, Elena Udrea, Emil Hurezeanu, Teodor Baconschi, Gheorghe Zamfir. Mergeam cu toţii la Expoziţia Mondială, ca să participăm la sărbătorirea Zilei României şi lansarea brandului de ţară. Pe o scară borgesiană a statutului social, trecusem în doar cîţiva ani de la nivelul „hippie pierdut în India“, la cel foarte îndepărtat de „jurnalist oficial la Shanghai“. La început fascinant, Shanghai-ul mi-a rămas în amintire ca o caricatură poluată. Locuiam în „satul“ de zgîrie-nori special construit pentru expoziţie. Într-una din nopţi am mers la o petrecere în togi romane, într-unul dintre apartamentele puse la dispoziţie oaspeţilor. Am acceptat invitaţia, gîndindu-mă că o să regăsesc ceva din atmosfera umană a Indiei mele. După nici zece minute am plecat, dezamăgită de inconsistenţa pe care-o simţisem, m-am refugiat pe balconul de la etajul XV şi-am vorbit pînă la ziuă de Milorad Pavi´c şi de Prokofiev. 

A urmat Africa. Rwanda. Am plecat în Kigali cu un proiect european care, în numele păcii, reunea 12 jurnalişti europeni şi 12 africani. După îndelungi interviuri şi chestionare am fost acceptată printre participanţi. Datorită african time, viza de Rwanda am primit-o cu 20 de minute înainte să plece avionul din Bruxelles, ceea ce a însemnat o groază de emoţii şi o goană nebună prin aeroport. Odată ajunşi la faţa locului au început să se ţină lanţ dezamăgirile, pentru că nu învăţam să fim jurnalişti mai buni, ideea de pace se situa undeva între superficialitate şi kitsch, iar noi ne-am petrecut marea parte a celor zece zile pe nişte scaune, în cerc, într-o sală de conferinţe, înnebunind la gîndul că sîntem în Africa şi nu trăim nimic african. Procesele afective mi s-au accelerat puternic în acea perioadă. Nu comunicam cu nimeni din grup, reacţiile mele fireşti erau blocate 10-12 ore pe zi din cauza discuţiilor interminabile, trebuia să scormonesc în memoria mea şi să particip la nişte activităţi care-mi produceau o puternică reacţie adversă scopului lor. Mi s-a făcut un dor nebun de casă şi de oamenii mei, mi-am dat seama că muzica face parte constitutivă din mine şi din rolul meu social şi, pentru prima oară în călătoriile mele, mi-am dorit să mă întorc la ale mele. Nu era vina Mamei Africa... Puţinul timp pe care l-am petrecut pe străzi, în oraş, cu oamenii locului, la biserică sau în piaţă, a fost vibrant. Într-una dintre bisericile devenite locuri de pelerinaj în urma genocidului din 1994, am simţit ce-nseamnă un gest tabu. Altarul era sculptat, dar imaginea era acoperită pe jumătate de o faţă de masă stropită de sîngele victimelor. Ar fi însemnat să o ating ca să văd imaginea în întregime.  

M-am întors acasă convinsă că, cel puţin în perioada următoare, căutarea de sine se afla în balanţă. Am plecat, însă, în Deltă şi, aici, în România, am avut senzaţia unei călătorii care adăuga o semnificaţie mult mai profundă tuturor plecărilor mele anterioare. De la filozofia simplă a pescarului din Periprava, la slujba de rit vechi, la cimitirul din Sulina şi curcanul Beladin – ultim şi demn reprezentant al rasei lui pur româneşti – totul mi-a vorbit pe acea limbă a sufletului pe care o căutam în India, China sau Africa. Odată demult, în Retezat, am auzit un vechi proverb chinezesc care spunea că „cea mai scurtă cale către tine însuţi e ocolul Pămîntului“. Pentru mine, pare să fie adevărat.

Maria Balabaş este vocea proiectului Avant’n’Gard. Mai multe pe www.myspace.com/avantngard.

Foto: M. Balabaş

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.