Cea mai scurtă cale

Publicat în Dilema Veche nr. 401 din 20-26 octombrie 2011
Cea mai scurtă cale jpeg

Cînd eram copil, îşi făcuse loc în imaginaţia mea o idee curioasă. Îmi doream să le cînt indienilor apaşi sonate de Beethoven, gîndindu-mă că o astfel de experienţă ar fi însemnat un fantastic progres spiritual pentru ei. Pînă să ajung la pieile roşii, am călătorit, însă, căutînd propria evoluţie, influenţată mai întîi de lecturile din Mircea Eliade şi de prieteniile mistice dezvoltate în şi după liceu, iar ulterior de meseria pe care o practic; uitîndu-mă înapoi, simt că toate plecările mele păstrează ceva din evadarea suprarealistă care-mi surîsese în copilărie. În urmă cu patru ani, „cel mai departe“ a-nsemnat o tură de vreo două luni şi jumătate în India şi Nepal. Îmi amintesc frica puternică de microbi, de boală, senzaţie pe care nu mi-o explicam, eu ştiindu-mă sănătoasă şi curajoasă, altminteri. Frică am simţit şi la 4500 de metri cînd vedeam că nu mă mai ajută corpul, deşi eu rezistasem cel mai bine la traseu pînă atunci. Frică şi în Varanasi, la gîndul că Gangele, odată atins, o să mi se infiltreze adînc şi iremediabil pînă în măduvă şi o să mă murdărească pe vecie. Dincolo de toate acestea, peste sufletul meu se instalau liniştea şi pacea. Eram departe de mine cea veche şi mă reinventam; nu avea cum să mi se întîmple nimic rău, iar oamenii întîlniţi erau, fiecare în parte, căi către o societate în care mă simţeam, surprinzător, în largul meu. Fiecare personalitate conta, deciziile mele erau respectate, gusturile mele erau în acord cu lumea. Într-una din zile mi-am tăiat părul, dorindu-mi să nu mai umblu cu jumătăţi de măsură. În alta am renunţat la carne. Deşi am avut parte de multe dintre conforturile specifice marii reţele de backpackeri şi, uneori, simţeam că sînt înconjurată de artificial, ştiam că nu se oprea niciodată căutarea spirituală. În ultima zi, înainte să ne suim în avion, am mîncat cu o poftă nesfîrşită, exact în restaurantul de stradă de care-mi fusese mai frică la început. Am acumulat o energie extraordinară în acest timp. Acasă am început să ne adunăm în apartamentul meu de la etajul X şi să facem muzică pe podea. Prima „piesă“ rezultată în urma unei astfel de seri s-a numit „Resistere“ şi era o avalanşă de verbe în latină peste un ritm obsesiv bătut în tobe, chitare, viori, parchet, sticle.  

Mi-am dorit să mă reîntorc în India, dar viaţa mea a vrut altfel. După cîţiva ani, am plecat cu delegaţia oficială şi cu Orchestra Naţională Radio în China, la Shanghai, pentru trei zile. În avion erau Ilie Năstase, Gheorghe Hagi, Elena Udrea, Emil Hurezeanu, Teodor Baconschi, Gheorghe Zamfir. Mergeam cu toţii la Expoziţia Mondială, ca să participăm la sărbătorirea Zilei României şi lansarea brandului de ţară. Pe o scară borgesiană a statutului social, trecusem în doar cîţiva ani de la nivelul „hippie pierdut în India“, la cel foarte îndepărtat de „jurnalist oficial la Shanghai“. La început fascinant, Shanghai-ul mi-a rămas în amintire ca o caricatură poluată. Locuiam în „satul“ de zgîrie-nori special construit pentru expoziţie. Într-una din nopţi am mers la o petrecere în togi romane, într-unul dintre apartamentele puse la dispoziţie oaspeţilor. Am acceptat invitaţia, gîndindu-mă că o să regăsesc ceva din atmosfera umană a Indiei mele. După nici zece minute am plecat, dezamăgită de inconsistenţa pe care-o simţisem, m-am refugiat pe balconul de la etajul XV şi-am vorbit pînă la ziuă de Milorad Pavi´c şi de Prokofiev. 

A urmat Africa. Rwanda. Am plecat în Kigali cu un proiect european care, în numele păcii, reunea 12 jurnalişti europeni şi 12 africani. După îndelungi interviuri şi chestionare am fost acceptată printre participanţi. Datorită african time, viza de Rwanda am primit-o cu 20 de minute înainte să plece avionul din Bruxelles, ceea ce a însemnat o groază de emoţii şi o goană nebună prin aeroport. Odată ajunşi la faţa locului au început să se ţină lanţ dezamăgirile, pentru că nu învăţam să fim jurnalişti mai buni, ideea de pace se situa undeva între superficialitate şi kitsch, iar noi ne-am petrecut marea parte a celor zece zile pe nişte scaune, în cerc, într-o sală de conferinţe, înnebunind la gîndul că sîntem în Africa şi nu trăim nimic african. Procesele afective mi s-au accelerat puternic în acea perioadă. Nu comunicam cu nimeni din grup, reacţiile mele fireşti erau blocate 10-12 ore pe zi din cauza discuţiilor interminabile, trebuia să scormonesc în memoria mea şi să particip la nişte activităţi care-mi produceau o puternică reacţie adversă scopului lor. Mi s-a făcut un dor nebun de casă şi de oamenii mei, mi-am dat seama că muzica face parte constitutivă din mine şi din rolul meu social şi, pentru prima oară în călătoriile mele, mi-am dorit să mă întorc la ale mele. Nu era vina Mamei Africa... Puţinul timp pe care l-am petrecut pe străzi, în oraş, cu oamenii locului, la biserică sau în piaţă, a fost vibrant. Într-una dintre bisericile devenite locuri de pelerinaj în urma genocidului din 1994, am simţit ce-nseamnă un gest tabu. Altarul era sculptat, dar imaginea era acoperită pe jumătate de o faţă de masă stropită de sîngele victimelor. Ar fi însemnat să o ating ca să văd imaginea în întregime.  

M-am întors acasă convinsă că, cel puţin în perioada următoare, căutarea de sine se afla în balanţă. Am plecat, însă, în Deltă şi, aici, în România, am avut senzaţia unei călătorii care adăuga o semnificaţie mult mai profundă tuturor plecărilor mele anterioare. De la filozofia simplă a pescarului din Periprava, la slujba de rit vechi, la cimitirul din Sulina şi curcanul Beladin – ultim şi demn reprezentant al rasei lui pur româneşti – totul mi-a vorbit pe acea limbă a sufletului pe care o căutam în India, China sau Africa. Odată demult, în Retezat, am auzit un vechi proverb chinezesc care spunea că „cea mai scurtă cale către tine însuţi e ocolul Pămîntului“. Pentru mine, pare să fie adevărat.

Maria Balabaş este vocea proiectului Avant’n’Gard. Mai multe pe www.myspace.com/avantngard.

Foto: M. Balabaş

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

Femei cu carieră   azopan jpeg
De la interdicții la emancipare: cum au luptat femeile din România pentru educație și carieră
De la interdicțiile din secolul XIX, când femeile erau excluse din universități și limitate la meserii „potrivite“, femeia a trecut, în perioada comunistă, la a fi o adevărată eroină a societății: muncea cot la cot cu bărbații și avea grijă de o familie numeroasă.
Stressed woman   shutterstock jpg
Deepfake și revenge porn: cum sunt exploatate femeile în era hărțuirii digitale
Într-o lume în care realitatea digitală poate fi manipulată foarte ușor, fețele femeilor sunt utilizate în mod abuziv, trupurile le sunt falsificate, iar intimitatea devine moneda de schimb în jocul murdar al umilinței și al răzbunării.
Hyundai Tucson foto Hyundai Romania jpg
Topul celor mai rentabile SUV-uri de cumpărat în 2025. Recomandările unui expert auto
Achiziționarea unui SUV nu presupune neapărat golirea contului bancar. Puteți achiziționa un vehicul fiabil și bine echipat fără să cheltuiți prea mult. Unele dintre cele mai bune achiziții auto ale anului 2025 privind prețul și eficiența consumului de combustibil sunt chiar SUV-urile.
Protest pro Georgescu, foto X jpg
Cum au ajuns politicienii de dreapta din SUA să acorde atâta atenţie României. „Georgescu - scenariul EXACT pe care l-au încercat împotriva lui Trump”
Comentariile negative ale mai multor oficiali din administraţia lui Donald Trump cu privire la România nu au trecut neobservate, astfel că CNN încearcă să găsească o explicaţie pentru obsesia recentă pentru „ţara aflată la marginea Europei”, făcând câteva conexiuni cu Fraţii Tate şi Călin Georgescu.
Remus Pricopie, foto Facebook RP jpg
Rectorul SNSPA anunță ca va candida la prezidențiale într-o manieră inedită: „Dosarul meu nu este însoțit de liste de semnături”
Remus Pricopie, rectorul SNSPA, a decis să candideaze la alegerile prezidențiale din luna mai.
tanarul care si a ucis mama foto  vremea noua (2) png
Mărturisirile șocante ale tânărului din Vaslui care și-a decapitat mama. Cu cine a confundat-o
Bărbatul de 25 de ani, din Vaslui, care și-a ucis mama a ajuns la sediul Poliției Vaslui, unde a relatat oamenilor legii cum a comis crima.
Miting foto Shutterstock jpg
Mii de persoane au venit la mitingul „EuRo Manifest” din București. Ce personalități publice au participat
Mitingul „EuRo Manifest”, organizat de „Corupția Ucide”, a început pașnic în Capitală, la ora 17:00. În Piața Victoriei se află câteva mii de persoane, printre care și personalități publice, dar și susținători ai unui fost candidat la alegerile prezidențiale.
752 1 ist  jpg
Româncele din Regatul Vechi, „între copii, minori, nebuni şi idioți“. Cum și-au câștigat femeile drepturile în lumea bărbaților
Dacă bărbații au scris istoria în prima linie a frontului, femeile au luptat în spatele lui: grupate în asociații, doamnele au îngrijit soldații răniți și au avut grijă de educația copiilor orfani.
UPDATE Parcul Herăstrău va purta numele „Regele Mihai I" jpeg
Povestea specială a celui mai mare parc din București. Ce se afla înainte pe locul care azi poartă denumirea unui rege
Parcul Herăstrău, cunoscut și sub numele de Parcul Regele Mihai I, este cel mai mare parc din București și totodată, una dintre cele mai atractive destinații de relaxare. Cu toate acestea, puțini sunt cei care știu istoria locului.