Trei discuri bune

● Jancy Korossy, Romanian Landscapes & American Impressions, 2013. 

Ascult Romanian Landscapes într-un apartament, la etajul 10, cu furtuna la fereastră. Nu vă dau detaliile acestea ca să veniţi să mă vizitaţi. Ele fac parte din percepţia mea asupra muzicii lui Jancy Korossy, la fel cum sunetele de pahare ciocnite şi de farfurii, conversaţiile celor care erau la Jazz Clubul din Atlanta în 1975, au rămas imprimate în muzica lui. Ceea ce ascultăm noi, acum, la aproape 30 de ani distanţă de momentul concertului e, în mod straniu, înregistrarea singurătăţii lui Jancy. Aşa sună singurătatea unui muzician.

Discul acesta, mai mult decît colegul său American Impressions, poartă cu sine un aer profund personal, o senzaţie tot timpul prezentă că muzica îi este aparat de fotografiat pentru amintiri. În faţa atmosferei cumva indiferente a publicului de-atunci, pianul îi generează unicul mod de a exista artistic. Din primul sunet simţi concentrarea lui Jancy şi e ciudat să ai sentimentul că tu, cel de-acum, poţi fi mai aproape de mintea lui decît cei din 1975, Atlanta. Fără excese de virtuozitate, Jancy cîntă o melodie continuă, adresare neîncetată către tine, cel care atunci poate lipseai, către cel care ascultă.

La prima audiţie mi-a venit să scriu chiar aşa: „Jancy cîntă frumos, ce pianist bun era!“ Pare facil să zici aşa de puţin despre muzică. Dar senzaţia asta aproape fizică a frumosului nu mă părăseşte nici la audiţii repetate. E dincolo de sunet, de frazare, de compoziţie, de improvizaţie. E jazz esenţializat şi totuşi aproape niciodată nu simţi că ţi se impune jazzul ca substanţă-pivot pentru muzică. Pare că asişti la un concert care, deşi întîmplat, abia acum şi-a găsit publicul. Şi poate asta mă fascinează la acest disc.

American Impressions e o dovadă de virtuozitate. Interzis şi uitat în România, Jancy cîntă pentru americani în 1972, la Universitatea din Giorgia. Le arată cum se face jazz-ul. Ei aplaudă de mama focului pe finalul înregistrărilor. Jancy Korossy prelucrează standarde şi teme de muzică clasică şi le livrează auzului într-o viteză fantastică, arpegii, acorduri, tensiune. Îi simţi mîna viguroasă şi tinereţea. Nu se temperează deloc. Îl asculţi sau nu, el este în timpanul tău, în muzica pe care ai crezut că o ştii, înainte să-l asculţi pe el. Mi se pare extraordinar că există şi au fost editate pe discuri şi alte înregistrări de concerte în care Jancy Korossy cîntă alături de saxofonistul Nicolas Simion şi de alţi muzicieni români sau internaţionali. Se păstrează astfel memoria felului de a face muzică specific lui, unul dintre cei mai buni muzicieni pe care i-a dat pămîntul acesta.

Romanian Landscapes, la doar trei ani distanţă de American Impressions, este cu totul altceva. Aici cîntă. Nu ştiu dacă a fost premiat de preşedintele Jimmy Carter înainte sau după acest concert. Temele sînt compuse de el, iar titlurile sînt o poezie: „Jocul florilor de cîmp“, „Sălbaticul rîu Olt“, „Razele soarelui poartă amintirile mele“. Sonor, amprenta folclorică este prezentă, dar nu ca leitmotiv general ci, mai degrabă, există în atmosfera muzicii. N-aş vrea să fac nici o comparaţie cu nici un alt pianist – poate şi pentru că auzul meu de jazz nu e îndeajuns de fin, poate şi pentru că nu cred că e necesar.

Aş putea spune că discul acesta este pentru jazzul românesc ceea ce reprezintă Simfonia de cameră op. 33 de George Enescu pentru muzica academică. Cu diferenţa de nuanţă că simfonia este o partitură, iar concertul acesta – o înregistrare.

● Sebastian Spanache Trio, A Pasha’s Abstinence, Fiver House Records, 2014. 

Recent, am cerut o audienţă la directorul liceului pe care l-am absolvit. Nu-mi fusese profesor direct, dar, spre surprinderea mea, mă ţinea minte destul de clar. Spre finalul întrevederii, cînd conversaţia practică aproape se încheiase, dau să mă ridic. „Mai cînţi?“ mă întreabă el, dintr-odată. Ca şi cum n-aş fi fost în liceul în care ani de zile am avut de-a face cu muzica, ca şi cum arta asta doar aleatoriu ar fi făcut parte din vieţile noastre, din discuţia aceasta. Răspund că da, dar încep să mă scuz în următoarea secundă. Că nu mai fac muzică clasică, dar că am nevoie de muzică şi de aceea continui. „Măi, ce talentată erai!“ îmi trînteşte el. Înghit în sec (13 ani petrecuţi prin preajma locului aceluia). „Toţi din comisii ne gîndeam, ce talentată-i fata asta... Totuşi, ceva nu mergea, nu se potrivea, era ceva cu tine, o dezordine, o nelămurire.“ I-am spus că mi-a luat destul de mult timp să-mi dau seama cum anume să lucrez eu cu mine însămi şi că nici un profesor n-a făcut asta cu mine cît am fost în liceu. Directorul s-a uitat încă o dată la mine şi, cu un cinism de duminică, mi-a mai zis „ei, bine că s-a rezolvat“. Am ieşit din biroul lui şi-am vrut să dau foc liceului.

Pianistul Sebastian Spanache a trecut, probabil ca mine şi ca mulţi alţii care au treabă cu muzica, prin acelaşi sistem de învăţămînt. Nu ştiu care e experienţa lui cu şcoala timişoreană. Însă pentru auzul meu, albumul pe care-l ascult acum şi care sintetizează gîndirea sa muzicală, din ultima perioadă, este o bucurie. Am senzaţia că, indiferent de caracterul limitativ, traumatizant, închis, care domină învăţămîntul muzical, talentul – dacă învaţă despre sine – se manifestă, se ordonează, generează arta care îi este specifică. Jazzul propus de trio-ul condus de Sebastian este de o modernitate surprinzătoare, de respiraţie mai degrabă europeană decît americană, mult mai puţin oriental decît ar sugera titlul, cu şi mai puţine elemente esenţial româneşti.

A Pasha’s Abstinence nu este, altminteri, decît o anagramă a numelui său, găsită de un prieten al grupului, percuţionistul Tavi Scurtu. Lipsită de umbre prea adînci, de o melodicitate cursivă şi foarte armonioasă, muzica trio-ului dă senzaţia că pătrunde uşor în memoria afectivă şi auditivă a celor care o ascultă. La o audiţie mai atentă, cel care doreşte descoperă sensibilitatea matură, uşurinţa utilizării registrelor armonice şi de caracter, tehnica excelentă a muzicienilor. Alături de Sebastian, din trio fac parte basistul Csaba Sánta (compozitorul piesei „Meditation“ de pe album) şi percuţionistul Radu Pieloiu. Lor li se alătură muzicieni precum Joanna Kucharczyk (Polonia), George Dumitriu, Alex Simu, Berti Barbera şi un cvartet de coarde.

Vorbeam de propria mea bucurie. Se aude, la ascultarea discului, şi bucuria lor de a face muzica aceasta. Este o energie specifică emanată de fiecare dintre piese, indiferent de tempo. Un alt lucru caracteristic pentru acest album este lipsa stridenţelor, lipsa acelui sentiment dramatic exagerat. Trio-ul a găsit registrul expresiv temperat care generează, cel puţin pentru mine, spaţiul necesar al apariţiei plăcerii de a asculta. Chiar şi în „Sixty Five“, unde Joanna contribuie cu o linie de jazz vocal, se păstrează această decenţă a expresiei. Te bucuri de calmul şi de claritatea vocii care nu vrea să se impună cu tot dinadinsul, ci te lasă pe tine, ascultătorul, să o descoperi, să-i declari că-ţi place intimitatea cu ea. Un alt moment de ţinut minte este solo-ul lui Alex Simu în piesa „Meditation“; culoarea timbrală a clarinetului sopran se asortează minunat caracterului piesei. Altminteri, recomand ascultarea integrală a albumului, într-o oră în care să fie posibilă abstinenţa de la cît mai multe alte activităţi.

A Pasha’s Abstinence (album care poate fi ascultat integral şi cumpărat online de aici) este un tip de produs muzical care ar fi trebuit să apară demult în România şi pe care generaţiile tinere să şi-l asume. În cercul vicios în care ne învîrtim, calitatea sa pare aproape inexplicabilă.

Maria Balabaş e jurnalistă la Radio România Cultural şi face parte din proiectul muzical Avant’n’Gard.