Lăutari şi pinguini

Schimbări în suflet

● Trei Parale, Bazar II. Cîntări din veacul al XIX-lea, Fundaţia „Alexandru Tzigara-Samurcaş“, 2012.  

O adevărată mişcare s-a creat în ultima vreme în jurul repertoriului lăutăresc, a cîntecelor de mahala, celebrînd culegerea lui Anton Pann Spitalul Amorului. La ediţia de anul acesta a Green Hours International Jazz Festival, nu mai puţin de trei proiecte româneşti s-au învîrtit în jurul acestui cîntător al dorului. Vlaicu Golcea, Marta Hristea şi Raul Kusak au lansat propria versiune a cîntecelor din Spital – o minuţioasă lucrătură stilistică şi de sound care dezvoltă excelent, cu sintetizatoare, ceea ce se cînta altădată la instrumente acustice. Trei Parale, însă, derulează filmul sonor şi afectiv pînă aproape de acel moment-timp în care astfel de cîntări erau obişnuinţă în zaiafeturile societăţii autohtone. Cobze, fluiere, dairea, o voce (Daniel Pop) cu inflexiuni orientale, un repertoriu ales cu ştiinţa căutării atente în arhive de Florin Iordan, un al doilea album Bazar într-o prezentare grafică fără cusur (Lila Passima).

Cîntările surprind „traseul «degradării» gradate a muzicilor orientale sau impregnate de orientalisme pe teritoriul românesc: de la curţile aristocratice către uliţele mahalalelor“ (din booklet). Destinul lor continuă datorită celor de la Trei Parale: din uitare înapoi în cotidian, în teatre, grădini, cluburi, festivaluri, nunţi, botezuri – cîntecele interpretate aproape de forma originară deschid porţile acelei percepţii pe care asfaltul şi comerţul muzical o înăbuşă. Veţi găsi în acest Bazar II cîntece culese de Dimitrie Vulpian sau cuprinse în culegerea Musique orientale publicată în 1834 de François Rouschitzki, cîntate de ţambalagii necunoscuţi sau de vechi lăutari celebri, o manea turcească de prin 1950, cîntece evreieşti şi, bineînţeles, cîteva cîntece de-ale Spitalului Amorului. Este un album care se ascultă cu uşurinţă, cu un pahar de vin alături, cu o ureche atentă la timbralitatea instrumentelor, la schimbările de ritm şi de melodică, iar cu alta atentă la schimbările din suflet. Caracteristică discului este şi alternanţa pieselor – instrumentale şi cu vers – lăsînd spaţiu ascultătorului pentru diferite niveluri de implicare emoţională. Nu poţi tot timpul să zîmbeşti, ca pentru versurile deocheate din „Pe mine ce m-a mîncat“ sau „Bate-o Sfîntu’ de lupoaie“, Barbu Lăutaru e numai unu’, iar povestea din „Cînd Toca la Radu Vodă“ se-mplineşte perpetuu veac după veac.

Prin Bazar II, al doilea album din discografia grupului, Trei Parale avansează în tot ceea ce înseamnă interpretare şi concept de album. Timpul va lucra, sînt sigură, doar în favoarea lor. Ascultaţi albumul şi, mai ales, mergeţi la concert sau, mai bine, chemaţi-i la nuntă!

Un pinguin universal

● Ada Milea, Apolodor in english, A&A Records, 2011. 

Apolodorul din 2011 seamănă foarte puţin cu cel din ’79 şi, probabil, şi mai puţin cu primul Apolodor, cel din ’59, al lui Gellu Naum. În primul rînd, din 2003, Apolodor a căpătat voce sau voci cît se poate de reale, aşa că renumele său de tenor a-nceput să traverseze şi sonor imaginarul nostru. Mai rămînea să capete acel glas care să-l ducă şi mai departe, şi-aceasta s-a petrecut anul trecut. Apolodor cîntă pe engleză şi pare foarte posibil ca el să ajungă un personaj pe înţelesul mult mai multor copii decît şi-ar fi imaginat creatorul său, departe hăt în comunism.

Personajul sonor Apolodor a fost modificat, şi Ada Milea, alături de Dorina Chiriac şi de Radu Pînzaru şi-au redefinit stilul interpretativ, renunţînd la o bună parte din ornamentica melodică, esenţializînd liniile cîntecelor, făcînd o şi mai mare economie de mijloace sonore şi de producţie. Au renunţat şi la tonul apăsat melancolic, poate mai specific balcanic. Apolodor poate acum să călătorească printre toate CD player-ele lumii (ceea ce poate fi mai mult decît pînă la Lună) şi să fie acceptat de un gust în perpetuă egalizare. Şi morala poveştii a fost modificată şi transformată pentru ca Apolodor să capete imaginea unui pinguin cu gesturi şi atitudini specifice generaţiilor urbane ale globalilor ani 2000. Aşadar, Apolodor mănîncă betel-ul transformat în lollipop. Nu se ştie dacă a mai deschis cu vocea-i clară/după un solo de chitară, primul concert de binefacere al secolului al XX-lea, în 1971, pentru Bangladesh. Gellu Naum, din epoca Ceauşescu, comentează destul de clar acel moment ajuns, probabil pe vinil, pînă-n România: „A fost acolo un delir“. Nu se mai ştie nici dacă are plete de rocker rebel. În schimb, îl preocupă graffiti-ul şi DJ-ul care, simbol al luxului desăvîrşit, îi învîrte doar lui, milionarul, piesele preferate. Te-ntrebi, oare, ce muzică asculta Apolodor, despre care ni se spune că era tenor? O combinaţie de Margareta Pîslaru cu Justin Bieber?!

Mi s-a părut că adie, prin Apolodorul din 2011, şi o uşoară critică anticapitalistă agăţată de expresia „the most expensive air“ ataşată aceleiaşi stări de a fi milionar. Neintenţionată, mi se şopteşte. Altă adaptare specifică vremurilor şi năravurilor actuale priveşte povestea lui de dragoste cu maimuţica, retezată de nu-ul categoric al părinţilor mademoiselle-ei. Sentimental, Apolodor se reface rapid, avînd la îndemînă cîteva îndemnuri filozofico-morale de zen fast-food: „Because love is not an addiction / And because life is not a fiction / They followed the interdiction“. Şi a plecat Apolodor.

Oricît aş strîmba din nas, Apolodor îmi place şi l-aş da şi copiilor mei să-l asculte. Prefer, totuşi, varianta în română. Dacă ar fi să recomand această versiune, aş trimite-o pînă-n Uruguay şi aş face-o cu convingere (mai ales că i-au găsit acestei ţări una dintre cele mai fermecătoare melodicităţi onomatopeice). Sînt cîteva scene care îmi lasă „urechea-apă“, pentru că repetitismul şi formulele melodic-simple capătă o savoare extraordinară, iar tablourile minimalist construite imprimă cu claritate senzaţia locului în care ajunge Apolodor – chiar dacă acesta este îndepărtata Lună, motiv pentru o regresie sentimentală şi pentru unul dintre cele mai triste „mi-e dor, mi-e dor“ de pe album. Îmi fluturase prin minte ideea de folk suprarealist, dar cred că mai bine i se potriveşte cea de new children folklore.

Trei voci şi o chitară: un pinguin universal – cu talentul lor, cei trei fac emblematică povestea şi fiecare scenă în parte poate fi fredonată aici, dincolo, oriunde. 

Maria Balabaş face parte din proiectul Avant’n’Gard. Mai multe pe myspace.com/avantngard.