Gică nemuritorul

„Am strîns gînduri după gînduri  
Ţi-am scris mii şi mii de rînduri
Rodul lor de frumuseţe
Dau pe-un ceas de tinereţe.“

(„Am strîns toamnă după toamnă“, versuri Harry Negrin, muzica Aurel Giroveanu, Sile Dinicu)  

Gică Petrescu a început să cînte pe vremea cînd la radio se difuza „Tatăl nostru“ ca semnal de post şi a înregistrat ultimul disc cînd apăruseră în muzica românească 3 Sud Est, B.U.G. Mafia şi La Familia. Gică în monarhie, Gică pe ebonită, Gică în Război, Gică la microfon (în 1946 apare primul microfon al teraselor bucureştene), Gică pe vinil, Gică la Intercontinental, Gică la Paris, Gică pe CD, Gică în bancuri, Gică la

, Gică la botez, la nuntă, la TV, la radio, Gică în

-uri. 

Gică Petrescu în fiecare casă, inclusiv în colecţia de discuri din casa noastră, între coruri din opere celebre, Nicolae Herlea, simfonii, Doina Badea, Phoenix, Queen, Frank Sinatra, Maria Tănase, Marius Popp, o istorie bănuită pe care doar o auzeai, dar de atins nu atingeai decît zîmbetele de pe coperţi. Îl asociez pe Gică Petrescu unui album cu fotografii din filme pe care nu aveam cum să le vedem, cu un Charlton Heston supravieţuitor pe Planeta maimuţelor, Rita Hayworth după o perdea semitransparentă, Pierre Brice şi Lex Barker într-o pauză de filmare la

. Un „cel mai frumos tango“ babilonic de care aveam parte fără să ştim, într-un apartament anonim din Titan. 

L-am urît ca pe Ion Iliescu. „Cînd eşti tînăr şi fierbinte / Ai de toate, dar n-ai minte.“ Gică Petrescu nu-nsemna pentru mine decît acel disc unic, repetat la nesfîrşit, neschimbat, un bătrîn cu voce subţirică, săltînd printre sunete, manierat. Gică Petrescu era o lume de care voiam cu tot dinadinsul să mă desprind, iar el îmi zîmbea imperturbabil, cu papion, de pe discul cu tangouri celebre.

Gică! Puteaţi să cîntaţi

, maestre! 

Mi-a luat mult timp să mă prind de

-ul lui Gică. Nu ştiu de ce, dar, în timp ce scriu textul acesta, nu-l pot apropia pe Eternul de Maurice Chevalier sau de alte asemenea personaje ale cîntecului de-amor elegant, ci îmi joacă prin minte James Brown. M-am întrebat, zilele astea, ce muzică ar fi cîntat Gică dac-ar fi trăit în State, pentru că anii expansiunii

-ului i-a prins. Într-un fel sau altul, a trăit nu doar cît lumea, ci mai mult decît ea… Poate n-ar fi făcut chiar şpagatul pe scenă, dar un chiot, două i-ar mai fi scăpat. Ar fi luat droguri? Vi l-aţi imagina pe Gică, pe acel Gică al paharului zis în cîntec şi refuzat în viaţa reală, cîntînd despre

Poate s-ar fi menajat, aşa cum a făcut şi în Război, şi în comunism, şi la cea mai adîncă bătrîneţe. Poate pur şi simplu nu i-ar fi plăcut

-ul şi-ar fi rămas în zona cîntecului mai delicat. Dar am început să-i dibui umorul în înregistrări din anii ’60, în bossanova şi foxtrot, la care a renunţat pentru veşnicele cîntece de petrecere din ’80-’90. Concertul de la Intercontinental din 1973 îl dezvăluie pentru noi, generaţiile care nu l-au prins la terase, ca pe un om al scenei fantastic, departe, atît de departe de Gică vîndut de Intercont în ’98. Cred că eternizarea l-a omorît, nu bătrîneţea. „Să rămîn o legendă pe undeva…“, „Păi sînteţi o legendă…“, „Păi, să rămîn“ (fragment din emisiunea

, realizată de Eugenia Vodă, invitat Gică Petrescu). 

Păi, să rămîneţi, maestre. N-am nici un drept să mă războiesc cu dumneavoastră. Tot ce-am prins eu, ca istorie, în viaţa mea, sînt Revoluţia şi perioada asta de tranziţie în care viaţa muzicală se reinventează, iar ca tînăr dornic de o societate pe măsura inteligenţei şi farmecului personal, nu-ţi rămîn prea multe variante în afară de muzica de club. Deseori mă gîndesc că, pînă să auzim muzica, auzim societatea din care vine ea, oamenii cu care credem că dorim să ne petrecem viaţa. Iar 50 de ani de muzică înseamnă şi trecerea de la „Vers mai nou ca tine nu-i / Că-i scris în inima oricui“ („Dragoste“, versuri Aurel Felea şi Şerban Georgescu, voce Gică Petrescu, 1963) la „

/ Tanti-i gata de orice / Alcool şi narcotice / Treburi d-astea casnice“ (Grasu XXL, „Turbofin“, 2012). 

Nu plîng pentru nimeni şi nimeni nu plînge pentru mine. 

Michael Jackson a murit, Gică Petrescu a murit. Ion Iliescu, cel care i-a unit pe amîndoi, încă trăieşte. În lumea mea de-acum, pot să mă uit la toate filmele pe care mi le doresc, pot să ascult toate muzicile pămîntului, pot să uit de Gică, dar nu mai vreau.  

Maria Balabaş este muzician şi jurnalist.