Clasicismul modern

Indiferent de forma socială sau afectivă pe care o primeşte, muzica clasică e o prezenţă constantă în viaţa mea. Odată cu trecerea timpului, cu „experienţa“ şi cu bibliografia mai extinsă, învăţ să accept sau să mă bucur mai intens de feluritele faţete ale acestui fenomen. Încă îmi amintesc de mirarea copilărească în faţa primelor exerciţii pentru pian de Hanon şi de revolta ulterioară contra sistemului de învăţămînt care nu forma caractere artistice, ci, în principal, executanţi. Mă afectează puternic lucrurile pe care le aflu, citind sau discutînd, despre sistemul de management sau despre toată suita de practici, precar morale sau privitoare la onorarii, care se datorează star system-ului dezvoltat agresiv încă de la începutul secolului trecut. Mă înfior uneori la gîndul că „a te lăsa pur şi simplu în voia muzicii“ poate fi, pînă la urmă, invenţia unui manager întreprinzător şi, de ce nu, şi vizionar. „It takes art to make a company great“ spunea, în anii ’60, un reprezentant al unuia dintre cei mai mari producători de tutun.  

Din copilărie trebuia să pendulez între un cartier care, după Revoluţie, duduia de La Bouche şi „Lambada“ şi Liceul de Muzică „Dinu Lipatti“, unde orice altă muzică în afară de repertoriul clasic era privită ca „uşoară“ sau „decadentă“. Ruptura aceasta pe care o resimţeam la nivelul societăţii şi pentru a cărei existenţă nu aveam nici un răspuns – nici personal, nici din cărţi – m-a determinat să caut mereu diferite rezolvări vizavi de percepţia sau de tipologiile umane rezultate din contactul cu această artă. Astăzi mă gîndesc şi că Einstein on the Beach, creaţie semnată de Philip Glass şi de Robert Wilson – care, la Amsterdam, anul acesta, s-a bucurat de cinci reprezentaţii cu casa închisă –, n-o să reuşească poate nici în 100 de ani să trezească acelaşi interes aici. Poate acest lucru se datorează şi felului paradoxal în care chiar unii dintre specialişti se raportează la muzică: mi s-a întîmplat să aud vorbindu-se despre performanţa axiologică a UCMR (Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România), pentru ca un următor citat să fie „mă iubesc femeile, cum zice un cîntec din muzica uşoară românească.“  

Deşi recunosc necesitatea de a populariza muzica academică, nu pot accepta cu uşurinţă practica „de muzeu“ care ancorează repertoriul într-o continuă prezentare a lucrărilor de secole XVII-XIX. Mi se pare că, astfel, muzica acţionează doar ca refugiu al conştiinţei, comoditate şi, pînă la urmă, ca fals. Unele dintre motive pot fi uneori meschine: organizatorii se descurcă mai uşor cu un repertoriu baroc, de exemplu, care nu implică drepturi de autor, pe cînd, în situaţia pieselor de dată mai recentă, bugetul trebuie să includă şi astfel de plăţi. Cum în asemenea cazuri se merge pe principiul „mai bine să fie decît să nu fie deloc“, accesul către creaţia contemporană este aproape închis. Cînd apar iniţiative, ele se bucură de o susţinere moderată din partea instituţiilor, dar cînd întregul circuit cultural şi comportamental este unitar, publicul răspunde şi participă la evenimente. 

Prea uşor se instaurează complacerea într-o percepţie deformată, întreţinută şi de lipsa unei educaţii complete şi coerente, care să integreze contemporaneitatea atît în ce înseamnă repertoriu, cît şi ca obiceiuri şi practici. Mai cred şi că mulţi dintre cei din domeniul acesta nu se ridică la nivelul muzicii pe care au pretenţia că o interpretează sau o transmit, iar atunci rezultă decalaje uluitoare între om şi valorile pe care ar vrea să le reprezinte – lucru valabil atît în România, cît şi la nivel internaţional. Dacă – aşa cum scrie Jacques Attali (economist, primul preşedinte al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi autorul volumului Bruits: essai sur l’économie politique de la musique) – muzica are puterea de a fi nu doar expresia cea mai clară a unei societăţi, ci şi vocea care, profetic, îi anunţă metamorfozarea, situaţia în care se află muzica academică la noi nu indică tocmai prosperitate şi tonus.  
Pe lîngă multe lucruri care lipsesc şi din cauza cărora ne scăldăm într-o lentoare a percepţiei, nici limbajul caracteristic acestei arte nu este vehiculat în cercuri largi, iar atunci, din comoditate, ajungem să ne referim la „muzică clasică“ chiar cînd este vorba despre minimaliştii americani, fără a ne gîndi că Beethoven a trăit prin 1800, iar Steve Reich şi Philip Glass, de exemplu, sînt încă activi în momentul de faţă. În muzică, lucrul acesta se petrece cu o mai mare uşurinţă decît în alte arte (în literatură sau în film, chiar într-o discuţie relaxată, o atare exprimare ar fi privită cu condescendenţă). Reversul surprinzător: fini cunoscători de literatură sau de film rezistă cu greu sau nu au nici o legătură cu creaţii aparţinînd unor compozitori ca Xenakis, Cage sau Ligeti.

Tim Blanning vorbeşte despre triumful muzicii. Muzica s-a transformat în lumea modernă şi a contribuit la transformarea lumii. Înregistrările, de exemplu, au deschis o perspectivă nouă atît asupra standardului muzical, cît şi asupra publicului potenţial. De cealaltă parte se află unele soluţii ale producătorilor, menite să crească interesul publicului cumpărător; aşa se face că, pe parcursul vremii, Adagio-urile au devenit muzică de relaxare, despărţindu-se brutal de semnificaţia lor iniţială.  

Scriind, m-am întrebat dacă gîndurile mele pot fi folositoare sau sînt doar variaţiuni personale pe tema muzicii „clasice“. Mi-am amintit că, nu demult, doi părinţi, oameni de cultură, mi-au povestit de fetiţa lor cea mică; erau surprinşi că, la 3-4 ani, apasă clapele pianului şi ascultă. Se gîndeau să o „dea la muzică“. Simţeam că mi se adresează o întrebare, dar am lăsat-o fără un răspuns precis. Doar o forţă extraordinară te poate apropia de percepţia şi continuarea tradiţiei muzicii clasice, iar oamenii care sînt capabili de aceasta în România sînt foarte puţini. Poate acest articol să fie o continuare a conversaţiei.

Maria Balabaş este jurnalist şi muzician.

© Foto: Lucian Muntean