Christian Wallumrød, muzicianul prin care muzica barocă devine jazz

- interviu cu Christian Wallumrød -

Luni, 2 martie, de la 19.30, în proaspăt renovatul TNB „I.L. Caragiale” - Bucureşti, în sala Media, va avea loc un nou eveniment muzical marca ECM - Christian Wallumrød Ensemble (Norvegia-Suedia): Eivind Lønning (trompetă), Espen Reinertsen (saxofon), Tove Törngren (violoncel), Per Oddvar Johansen (percuții, vibrafon), Christian Wallumrød (pian, armoniu)

Care a fost modalitatea prin care aţi ajuns la limbajul muzical care vă e specific? 

Este un proces îndelung, care are de-a face cu descoperirea unor impulsuri interioare şi cu informaţii primite din multiple stiluri muzicale, din epoci diferite. De asemenea, muzica pe care mi-o doresc se naşte şi din colaborarea pe care o am cu mulţi muzicieni fantastici. Cred că are de-a face cu descoperirea continuă a unui proces interior care-ţi place şi care trezeşte în tine o mare pasiune. Te duci pe firul lui cît de departe poţi. Îmi plac enorm de multe stiluri muzicale şi încerc să aflu ce se petrece în ele; după mult timp, tot încercînd şi tot încercînd, descopăr un element de legătură între ele şi mine însumi, şi-acesta se transformă în muzica mea proprie. Cînd reuşesc să-mi dau seama ce mă atrage cu adevărat la o anumită muzică, lucrurile se limpezesc în mintea mea şi-aşa ajung la ceea ce vreau să spun şi eu. Un drum care, în mod natural există acolo, o conexiune, dar pe care nu puteam să o exprim. Cred că, de fapt, ceea ce fac este să reduc o mare cantitate de informaţie astfel încît să o pot procesa  eu însumi  emoţional şi artistic. 

Cineva mi-a spus recent că simte că are o relaţie de intimitate cu autori din secole trecute, poate chiar mai mult decît cu ce se petrece acum în lume. E ceva care se aplică şi modului în care lucraţi dumneavoastră?

Da, cîteodată chiar simţi că ai o legătură cu ceva care s-a întîmplat în urmă cu foarte mulţi ani. Din anumite motive, mă simt atras foarte puternic de aspecte ritmice şi armonice specifice barocului, faţă de metode de expresie care au apărut ulterior în istoria muzicii. De asemenea, descopăr o legătură surprinzătoare între gîndirea barocului şi gîndirea unora dintre autorii contemporani. Nu ştiu de ce, neapărat...

Poate e ceva ce trebuie să se întoarcă, să fie reinterpretat. Cineva, încercînd să descrie ceea ce cîntaţi dumneavoastră a spus că aude în acelaşi timp ecouri ale trecutului şi un limbaj SF care abia acum se inventează. Ce spuneţi, i-a reuşit caracterizarea?

Trebuie să recunosc că SF-ul nu e neapărat punctul meu forte. 

Dune

Nu neapărat... Cred că singurul aspect de care sînt interesat atunci cînd lucrez cu muzica este să relaţionez cu sunetul, cu felul în care se întîmplă sunetul, cu ce poate exprima el. Apreciez la muzică şi faptul că poate reda amintiri şi poate crea legături şi cred că de aceea muzica este atît de importantă pentru atît de mulţi oameni în această lume. Vorbeşte într-un mod abstract, dar vorbeşte tuturor. Este un dar fantastic. Cînd lucrez cu muzica, nu gîndesc  niciodată  vizual, deşi ştiu că sînt mulţi artişti a căror gîndire este în legătură cu mediul vizual. Nu încerc să ilustrez ceva, pur şi simplu vreau să mă concentrez asupra muzicii în sine, în chiar felul acesta abstract de care vorbeam. 

Aţi spus ”cînd lucrez cu muzica” şi aş vrea să definiţi acest proces. Ce-nseamnă să lucrezi cu muzica? Să găseşti muzicieni, să înregistrezi? Să descoperi idei? 

Toate lucrurile acestea împreună. Sînt şi orele pe care le petrec pur şi simplu în faţa pianului, exersînd. Parte din această practică este şi tehnica improvizaţiei, în care caut ceva fără să am un scop anume. Improvizaţia este foarte, foarte importantă. Cînt pur şi simplu şi încerc să aud ceea ce se petrece în interiorul meu. Construiesc linii melodice a căror informaţie este ulterior redusă pînă la esenţial. Sînt întîlnirile cu ansamblul; cînd lucrăm împreună, cu ansamblul – încerc să găsesc orchestraţia potrivită pentru ideile mele. Sau doar cînd ascult muzică. Sau dacă lucrez cu muzică electronică şi încerc să mă adaptez acestui mediu. Toate lucrurile acestea înseamnă să lucrez cu muzică.

Muzicienii norvegieni în mod special folosesc această expresie: „un proces lung”. Şi aş vrea să vă întreb cînd aţi devenit conştient de timpul necesar pentru apariţia muzicii? Cînd aţi îndrăznit să vă încredeţi în intuiţie şi în lungimile pe care timpul şi le ia în noi înşine pînă să se transforme în expresie artistică?

Cred că e ceva care apare, de asemenea, cu timpul. Nu e ceva ce mi-am impus. E în natura muzicii. Totul poate să înceapă cu ceva foarte înceţoşat, dar, prezentînd această situaţie celorlalţi muzicieni, se poate clarifica direcţia în care ai fi vrut să mergi şi nu era clar. Înainte să înregistrăm, repetăm foarte mult, iar după repetiţii cîntăm materialul de foarte multe ori în concert şi abia după aceea ne decidem pentru imprimare. Astfel, materialul sonor se transformă şi percepi fazele prin care trece, înainte să se epuizeze energia sa şi să treci la cu totul altceva. Muzica are întotdeauna surprize şi aproape nu contează cîtă ştiinţă ai acumulat, contează întotdeauna să ai mintea proaspătă. E un proces continuu de învăţare. Primesc surprize tot timpul la repetiţiile cu ansamblul, de exemplu, sau în concertele pe care le facem, de la atmosfera acustică, la reacţia pe care o primim de la public. Totul cere timp, totul se dezvoltă cu timpul. Fiecare piesă, oricît de mică, se dezvoltă şi, uneori, procesul său de transformare nici nu ţine de tine însuţi, e o voce care se face auzită. 

Ce o să cîntaţi propriu-zis în concertul de la Bucureşti?

Avem un album înregistrat în urmă cu 2 ani şi jumătate,

, şi avem cîteva momente muzicale preluate de acolo. De data aceasta, sîntem 5 în ansamblu, nu 6, şi lucrul acesta contribuie la felul în care sună muzica noastră. În formula aceasta de cvintet, avem cîteva piese noi pe care nu le-am înregistrat, de aceea ne simţim ca şi cum le-am cînta în premieră, un sentiment de nou care e foarte benefic grupului.