Aplecarea mea emoţională către familie are o istorie recentă. Din adolescenţă am simţit o atitudine de revoltă faţă de familia solidară larg idealizată. Eu veneam dintr-o asemenea familie, în care mama şi tata s-au iubit din liceu, s-au căsătorit la 20 de ani şi, 50 de ani mai tîrziu, atunci cînd intram la ei în cameră, încă îi găseam dormind îmbrăţişaţi; în care mătuşa şi unchiul mă iubeau ca pe fiica lor pe care nu au avut-o, că au avut doi băieţi, în care bunicii şi bunicile ne-au ajutat mereu, ba cu bani, ba cu casa, ba cu timpul petrecut cu mine şi mi-au făcut copilăria frumoasă ca în poveşti.

Apoi, mi s-a aplecat de atîta emoţii pozitive şi am decis că eu nu vreau să trăiesc aşa, nu vreau să ajung într-o bună zi să spun că cea mai mare realizare a mea sînt copiii. La facultate mi-a fost mai uşor să studiez familia raţional. Mi-am dat lucrarea de licenţă, disertaţie şi doctorat încercînd să înţeleg care e treaba cu această instituţie şi de ce pun oamenii a-tîta preţ pe ea. Aveam un principiu de care mă ţineam strict: nu te înmuia, nu vei fi soţia şi mama cuiva, vei fi tu, domnişoară şi profesoară!

De fiecare dată, discuţiile despre copii mă treceau printr-o serie de emoţii negative, de la plictiseală la enervare. Filmele sau cărţile care se axau pe cultura copiilor fie nu le alegeam, fie nu aveam răbdare să le văd sau să le citesc pînă la sfîrşit. La un moment dat, prietenii mei au început să facă copii. Aveam un asemenea renume, încît buna mea prietenă, de teamă să vadă cum voi reacţiona, a tot amînat momentul în care să îmi spună că e însărcinată, pînă am aflat de la altcineva şi m-am supărat.

Apoi a venit o perioadă în care toate lucrurile s-au schimbat în viaţa mea: partenerul de viaţă, prietenii, locuinţa, locul de muncă. Şi am început să primesc emoţiile legate de familie şi copii diferit. Am fost uşor-uşor convinsă că o viaţă plină de copii s-ar putea să fie distractivă şi amuzantă. Am construit împreună o poveste în care copiii, mulţi la număr, ne trezeau dimineaţa devreme sărind pe noi, în care fiecare masă în familie era haos, în care toate lucrurile din casă erau multiplicate ca să nu se certe între ei, în care colindam lumea în rulote sau alte mijloace de transport, cu bilete pentru familie numeroasă, şi umpleam avioane, compartimente de tren, holuri de aşteptare… Chiar şi acum, cînd scriu aceste rînduri, mi se umezesc ochii de emoţie.

La 39 de ani am făcut primul copil, iar acum, la 41, îl aştept pe al doilea. Mai avem ceva de lucrat la planul nostru. Măcar unul mai trebuie să vină, că nu eşti familie numeroasă cu doi copii, trebuie măcar trei. Băieţelul de 1 an şi 8 luni ne trezeşte deja dimineaţa venind peste noi în pat, sărind şi chiuind. O aşteptăm în curînd şi pe surioara lui să facă la fel. Şi după ea, pe cine va vrea să vină, frăţior sau surioară.

Acum, toate poveştile, filmele, muzica, evenimentele cu copii mă emoţionează pînă la lacrimi. Iau toţi copiii pe care îi văd în braţe, mă joc, mă prostesc cu ei şi simt o emoţie de parcă ar fi toţi ai mei. În dimineaţa aceasta ne-am uitat la ultimul video al unei trupe la modă, în care cei doi se cunosc de copii, cresc împreună, se iubesc şi în final vin la uşa părinţilor lor cu doi nepoţei. Am plîns – clişeu, conştientă de faptul că mi se exploatează fiecare părticică de emoţie maternă din mine, şi a fost bine. „Eşti aşa mamă!“, mi a zis soţul meu. Şi mi s-a părut frumos, şi am repetat la rîndul meu, alintîndu-mă: „Sînt aşa mamă!“

Mă emoţionează tot ce mă scotea din sărite în adolescenţă. Înainte credeam că toţi părinţii sînt enervanţi, scot la înaintare copiii pentru că nu au făcut nimic cu viaţa lor; după ce am născut şi am văzut cum e, îi cred pe toţi nişte eroi, chiar dacă unii continuă să fie enervanţi. Nu ştiu de ce s-a întîmplat aşa. Poate are legătură cu vîrsta, poate are legătură cu faptul că mi-am pierdut aproape toată familia de origine: mi-au murit pe rînd toţi bunicii şi, acum cîteva luni, mama.

Nu e nimic extraordinar în a avea copii, nu de aceea mă emoţionează atît. Copiii nu sînt un miracol, îi face oricine de cînd lumea. Fascinant e ce se întîmplă după ce se nasc, cînd cresc şi devin, sub ochii părinţilor, din mormoloci, oameni. Iar părinţii reuşesc să se vadă şi ei -mici, mormoloci, şi pe părinţii lor – oameni, nu doar părinţi.

Toamna trecută, cînd tocmai aflasem că sînt însărcinată din nou şi zburam veseli toţi trei spre casă, gîndindu-ne ce bine se desfăşoară planul familiei numeroase, soţul meu a exclamat: „Ce perfectă e clipa asta, cu noi trei aşteptînd să fim patru!“ şi apoi a continuat cu o poveste în care băieţelul nostru creşte, face şi el copii, ei vor face copii la rîndul lor şi noi vom ajunge combustibil pentru stră-stră-strănepoţii noştri, ca să vadă şi ei ce frumos e cerul şi să aibă un moment perfect ca acesta. E lucrul cel mai frumos și mai emoţionant pe care l-am auzit.

Aş vrea să îi fi spus mamei mele că o iubesc mai des. 

Raluca Popescu este doctor în sociologie, conferenţiar la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, şi cercetător la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române.