O cucerire fără luptă. La Mizil

Publicat în Dilema Veche nr. 485 din 30 mai-5 iunie 2013
O cucerire fără luptă  La Mizil jpeg

Mutarea de la bloc la casă, în 1982, adusese nişte schimbări evidente. Nu rezistasem decît cinci ani într-un apartament. Pînă să începem experienţa asta, în 1977, stătusem tot la casă. Nu ştiu ce-i făcuse pe ai mei să renunţe la curte: cutremurul sau apariţia noului cartier Teilor? La curte era ceva, aveai spaţiu să te învîrţi şi să ţii o grădină, cît de mică. Vag îmi amintesc curtea de pe George Ranetti. La bloc era mai simplu, nu mai aveai atît de multe griji. Totuşi, cei mutaţi în noul cartier – muncitoresc, evident – aveau în spate experienţa de curte, de brazdă. Mizilul avusese un cătun – Mărăcini, aflat la doi-trei kilometri distanţă – care fusese desfiinţat după noua organizare teritorial-administrativă din 1968, iar ruralii aceia deveniseră, peste noapte, urbani. Lor li se alăturaseră şi alţii din satele învecinate. Unii dintre ei poate chiar îşi doreau să scape de ţărînă, să se emancipeze în grabă, rătăcind buimaci prin secţiile celor cîteva fabrici din oraş. Alţii, însă, nu aveau cum să uite satul şi asta se vedea în efuziunile gospodăreşti care îi scoteau din apartamente în grădiniţele din faţa blocurilor. Chiar şi noi, copiii, ne încoţopeneam în pămîntul din care aproape că nu mai reuşeam să scoatem cazmaua captivă rămăşiţelor de beton, cărămidă sau BCA. Rezultatul era un gri afînat, după ce tot bolovănişul fusese mărunţit cu greblele, închipuind ronduri şi poteci din care cu greu ieşeau flori – necum zarzavat. Grădiniţele acelea erau mărginite cu un soi de plasă de sîrmă, cu ochiurile pătrate, pe care o întîlneam şi la gardul care delimita terenul de tribună, la stadion. Cu timpul, unele dintre aceste grădiniţe aveau să fie închise şi luate în posesie de proprietarii apartamentelor de la parter, care aveau să le transforme serios: aşa au apărut bolta cu viţă-de-vie, o măsuţă pe un picior, fixată în sol, ba chiar şi niscaiva beciuri. Pe terenul viran, cu care se învecina blocul, au răsărit, apoi, garaje şi mici gospodării unde îşi creşteau păsări, porci şi-şi ţineau lucruri de care nu le venea să se despartă. N-am apucat acolo, ca locatar în Teilor, această dezvoltare neprevăzută, pe care comunismul tot mai gîfîit de la sfîrşitul anilor ’80 n-o putuse împiedica. Am observat fugar aceste schimbări, cînd se întîmpla să-mi vizitez colegii din locurile în care copilărisem vreme de cinci ani.

La a doua casă, unde ne mutasem, nu aveam prea mult teren liber. Vreo 230 de mp era toată suprafaţa proprietăţii. Ne rămăsese, totuşi, o fîşie de pămînt de aproximativ 1 x 15 m, mărginită de o boltă de viţă-de-vie. Nici nu prea ştiai ce să plantezi acolo. Puţină ceapă, pătrunjel şi mărar, un pic de ardei, poate şi morcovi. Cel mai adesea am pus roşii, care se înălţau pe sîrmele întinse între nişte ţevi şi dădeau rod pe vreo două nivele. La casă – adică la curte, cum le place multora să spună – te îndemnai la aşa ceva numai trăgînd cu ochiul la vecini. Cu noi aşa a fost. În spatele nostru stătea domnul Păun, care avea o grădină mult mai mare. Avea de toate, chiar şi cîteva rînduri de vie, iar printre ele căpşuni. Găseai, în curtea lui, tot felul de fructe. Uneori, prin gardul de sîrmă care ne despărţea, ciuguleam bobiţele de zmeură cu teama că atentez la armonia unui mic paradis.

La puţină vreme după ce ne-am mutat acolo, pe strada Erou Radu Nicolae, domnul Păun avea să dea tonul ieşirii din spaţiul privat, cam aşa cum se întîmplase şi la blocuri. Între gard şi trotuar era o fîşie de pămînt cu o lăţime cam de un metru, iar între trotuar şi şosea – o alta de aproape doi metri. Pe aceasta din urmă erau bine înfipţi arţari. Nu mai ştiu cum a fost desfăşurarea precisă a întîmplărilor în acea primăvară. Ştiu doar că în după-amiaza în care Universitatea Craiova bătuse cu 1-0 pe Kaiserslautern, unul dintre cei doi arţari de pe fîşia noastră a fost tăiat. Taică-miu şi vecinii noştri l-au doborît cu topoare şi au tras de el cu nişte frînghii, de parcă ar fi vrut să înfrîngă un elefant căruia i se refuză moartea în singurătate. Toţi acei arţari fuseseră năpădiţi de nişte omizi – insuportabile pentru navetiştii care îşi aveau drumul spre gară pe trotuarul nostru. Dar insuportabile erau şi pentru noi. Şi, deodată, ne-am pomenit cu un loc golaş, din care umbra fusese gonită fără speranţa de a o avea cîndva înapoi, pentru că domnul Păun ştia foarte bine cum o bucată de pămînt putea fi redată agriculturii. El a fost primul care a pus cartofi pe fîşia lui, de unde scosese chiar trei arţari. Apoi a fost rîndul doamnei Aprodu, şi cred că după ei ne-am luat şi noi, familia Boboc şi Hurduială. Cred că au mai fost şi alţii, dar mai degrabă am fost doar cei de la casele aflate între gară şi stadion, vreo 11 la număr, pe ambele părţi ale străzii. Cartoful era cel mai la îndemînă, dar şi cel de care te-ai fi putut lipsi mai uşor, la o adică, în caz că parcela ţi-ar fi fost prădată de navetiştii care treceau de la trenurile de noapte. Şi, oricum, recolta nu era grozavă, dar ne amăgeam că aşa aveam ceva mai multe provizii în cămară. Uneori, mai puneam pe fîşiile alea sfeclă roşie, apoi ne-am pomenit răsărindu-ne din pămînt, în cîteva locuri, frunze de hrean. Segmentul ăsta cu grădina la stradă era destul de scurt, de maxim 100 de metri. Urmau stadionul, Şcoala nr. 3 şi parcul – contrastul dintre spaţiul luat în posesie de particulari şi cel public făcea ca această trecere să fie aproape şocantă: de la cartofii cu rîndurile atent îngrijite şi udate aproape seară de seară, la fîşiile cu iarbă, pomi şi gunoaie.

Nu ştiu dacă aceşti particulari-gospodari, asemenea celor de la blocurile din Teilor, fuseseră atenţionaţi sau somaţi de Primărie în vreun fel, pentru a li se zădărnici iniţiativele. Cred, mai degrabă, că era o mică libertate pe care sistemul o îngăduia asumat, după raţionalizarea alimentelor de la începutul anilor ’80. Apoi, în drumurile spre centrul oraşului ori spre bîlci, aveam să observ că nu eram singurii care făcuseră acest pas în stradă. Pe Bulevardul Gării sau pe strada Tudor Vladimirescu, era la fel. Şi-or mai fi fost şi alte străzi asemenea, pe care, la vremea aceea, nu le ştiam atît de bine. Mă gîndesc că şi asta trebuie să fie una dintre poveştile comunismului, în care ziceam ca ei şi făceam ca noi. Cam ca şi acum.

Cosmin MANOLACHE este muzeograf la MŢR şi scriitor.

Foto L. MUNTEAN

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Parteneri

eliminare webp
Ucrainenii au aflat și eliminat pe cei care l-au asasinat pe colonelul SBU. Din ce stat sunt aceștia?
Asasinatul comis pe 10 iulie, în plină zi, asupra unui ofițer al Serviciului de Securitate al Ucrainei (SBU) în cartierul Holosiivski din Kiev, a fost pus la cale de doi cetățeni străini — un bărbat și o femeie — recrutați și dirijați de serviciile speciale rusești.
violente Spania jpeg
Violențe anti-imigranți în Spania. Mai multe persoane rănite în a doua noapte de proteste
Tensiunile din orașul spaniol Torre Pacheco escaladează, după ce un pensionar a fost agresat. Autoritățile cer calm, în timp ce grupuri extremiste incită la ură.
irina columbeanu jpg
De ce nu revine Monica Gabor în România? Irina Columbeanu: „Eu mi-am asumat un risc să vin aici”
Invitată în emisiunea „La Măruță”, Irina Columbeanu a vorbit sincer despre viața mamei sale, Monica Gabor, în Statele Unite ale Americii. Tânăra a mărturisit că fosta soție a lui Irinel Columbeanu trăiește liniștit și fericit alături de partenerul ei, Mr. Pink.
image png
Ministrul Economiei anunță schimbarea firmelor care selectează managerii companiilor de stat. „E o prefăcătorie”
Modul în care sunt stabiliți managerii care conduc companiile statului nu are nicio legătură cu normalitatea, spune ministrul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului şi Turismului, Radu Miruţă.
Cum și-a sărbătorit Bianca  Brad băiatul care a împlinit 20 de ani! Cât de mândră este vedeta de realizările sale!
Cum și-a sărbătorit Bianca Brad băiatul care a împlinit 20 de ani: „Am vrut să trăiesc pentru el, să stăm mai mult timp împreună!”
Fiul Biancăi Brad (57 de ani), Luca, a împlinit 20 de ani iar vedeta se uită la el ca la soare. Nu știe nici când a trecut timpul și nici când a plecat băiatul de acasă la studii, în Italia.
florin salam la 40 de intrebari cu denise rifaikanal d 1 scaled e1695626612572 webp
Florin Salam, amenințat cu cuțitul în plină stradă. A fost salvat în ultimul moment de un interlop cunoscut
Florin Salam a fost la un pas de o confruntare violentă cu un cunoscut clan din Capitală. Celebrul manelist trecea prin zona parcului Herăstrău, întorcându-se de la un eveniment din Constanța, atunci când a fost abordat de trei membri ai clanului Cocalarilor. Artistul era însoțit de bodyguardul său,
Tineri Europa FOTO Shutterstock
Tinerii nu se mai simt parte din Uniunea Europeană. Cum s-a ajuns aici și ce este de făcut
Într-o Europă tot mai tensionată între crize și reforme amânate, poate cea mai alarmantă statistică este și cea mai puțin discutată: tinerii europeni, în special cei sub 35 de ani, se simt tot mai deconectați de proiectul european.
image png
Cea mai îngustă mașină din lume are doar 50 de centimetri lățime. Constructor: „Totul a început de la autodistrugerea noastră”
Cea mai subțire mașină din lume a fost proiectată de un mecanic din Italia, modelul având doar 50 cm lățime.
image png
Sondaj. Majoritatea cetăţenilor din Franţa, Germania, Italia şi Spania susțin revenirea Marii Britanii în Uniunea Europeană
La un deceniu după ce deputaţii au votat pentru organizarea referendumului care a dus la ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, un sondaj a arătat că majorităţile din cele mai mari patru state membre ale blocului ar susţine reintegrarea Mareii Britanii.