O cucerire fără luptă. La Mizil

Mutarea de la bloc la casă, în 1982, adusese nişte schimbări evidente. Nu rezistasem decît cinci ani într-un apartament. Pînă să începem experienţa asta, în 1977, stătusem tot la casă. Nu ştiu ce-i făcuse pe ai mei să renunţe la curte: cutremurul sau apariţia noului cartier Teilor? La curte era ceva, aveai spaţiu să te învîrţi şi să ţii o grădină, cît de mică. Vag îmi amintesc curtea de pe George Ranetti. La bloc era mai simplu, nu mai aveai atît de multe griji. Totuşi, cei mutaţi în noul cartier – muncitoresc, evident – aveau în spate experienţa de curte, de brazdă. Mizilul avusese un cătun – Mărăcini, aflat la doi-trei kilometri distanţă – care fusese desfiinţat după noua organizare teritorial-administrativă din 1968, iar ruralii aceia deveniseră, peste noapte, urbani. Lor li se alăturaseră şi alţii din satele învecinate. Unii dintre ei poate chiar îşi doreau să scape de ţărînă, să se emancipeze în grabă, rătăcind buimaci prin secţiile celor cîteva fabrici din oraş. Alţii, însă, nu aveau cum să uite satul şi asta se vedea în efuziunile gospodăreşti care îi scoteau din apartamente în grădiniţele din faţa blocurilor. Chiar şi noi, copiii, ne încoţopeneam în pămîntul din care aproape că nu mai reuşeam să scoatem cazmaua captivă rămăşiţelor de beton, cărămidă sau BCA. Rezultatul era un gri afînat, după ce tot bolovănişul fusese mărunţit cu greblele, închipuind ronduri şi poteci din care cu greu ieşeau flori – necum zarzavat. Grădiniţele acelea erau mărginite cu un soi de plasă de sîrmă, cu ochiurile pătrate, pe care o întîlneam şi la gardul care delimita terenul de tribună, la stadion. Cu timpul, unele dintre aceste grădiniţe aveau să fie închise şi luate în posesie de proprietarii apartamentelor de la parter, care aveau să le transforme serios: aşa au apărut bolta cu viţă-de-vie, o măsuţă pe un picior, fixată în sol, ba chiar şi niscaiva beciuri. Pe terenul viran, cu care se învecina blocul, au răsărit, apoi, garaje şi mici gospodării unde îşi creşteau păsări, porci şi-şi ţineau lucruri de care nu le venea să se despartă. N-am apucat acolo, ca locatar în Teilor, această dezvoltare neprevăzută, pe care comunismul tot mai gîfîit de la sfîrşitul anilor ’80 n-o putuse împiedica. Am observat fugar aceste schimbări, cînd se întîmpla să-mi vizitez colegii din locurile în care copilărisem vreme de cinci ani.

La a doua casă, unde ne mutasem, nu aveam prea mult teren liber. Vreo 230 de mp era toată suprafaţa proprietăţii. Ne rămăsese, totuşi, o fîşie de pămînt de aproximativ 1 x 15 m, mărginită de o boltă de viţă-de-vie. Nici nu prea ştiai ce să plantezi acolo. Puţină ceapă, pătrunjel şi mărar, un pic de ardei, poate şi morcovi. Cel mai adesea am pus roşii, care se înălţau pe sîrmele întinse între nişte ţevi şi dădeau rod pe vreo două nivele. La casă – adică la curte, cum le place multora să spună – te îndemnai la aşa ceva numai trăgînd cu ochiul la vecini. Cu noi aşa a fost. În spatele nostru stătea domnul Păun, care avea o grădină mult mai mare. Avea de toate, chiar şi cîteva rînduri de vie, iar printre ele căpşuni. Găseai, în curtea lui, tot felul de fructe. Uneori, prin gardul de sîrmă care ne despărţea, ciuguleam bobiţele de zmeură cu teama că atentez la armonia unui mic paradis.

La puţină vreme după ce ne-am mutat acolo, pe strada Erou Radu Nicolae, domnul Păun avea să dea tonul ieşirii din spaţiul privat, cam aşa cum se întîmplase şi la blocuri. Între gard şi trotuar era o fîşie de pămînt cu o lăţime cam de un metru, iar între trotuar şi şosea – o alta de aproape doi metri. Pe aceasta din urmă erau bine înfipţi arţari. Nu mai ştiu cum a fost desfăşurarea precisă a întîmplărilor în acea primăvară. Ştiu doar că în după-amiaza în care Universitatea Craiova bătuse cu 1-0 pe Kaiserslautern, unul dintre cei doi arţari de pe fîşia noastră a fost tăiat. Taică-miu şi vecinii noştri l-au doborît cu topoare şi au tras de el cu nişte frînghii, de parcă ar fi vrut să înfrîngă un elefant căruia i se refuză moartea în singurătate. Toţi acei arţari fuseseră năpădiţi de nişte omizi – insuportabile pentru navetiştii care îşi aveau drumul spre gară pe trotuarul nostru. Dar insuportabile erau şi pentru noi. Şi, deodată, ne-am pomenit cu un loc golaş, din care umbra fusese gonită fără speranţa de a o avea cîndva înapoi, pentru că domnul Păun ştia foarte bine cum o bucată de pămînt putea fi redată agriculturii. El a fost primul care a pus cartofi pe fîşia lui, de unde scosese chiar trei arţari. Apoi a fost rîndul doamnei Aprodu, şi cred că după ei ne-am luat şi noi, familia Boboc şi Hurduială. Cred că au mai fost şi alţii, dar mai degrabă am fost doar cei de la casele aflate între gară şi stadion, vreo 11 la număr, pe ambele părţi ale străzii. Cartoful era cel mai la îndemînă, dar şi cel de care te-ai fi putut lipsi mai uşor, la o adică, în caz că parcela ţi-ar fi fost prădată de navetiştii care treceau de la trenurile de noapte. Şi, oricum, recolta nu era grozavă, dar ne amăgeam că aşa aveam ceva mai multe provizii în cămară. Uneori, mai puneam pe fîşiile alea sfeclă roşie, apoi ne-am pomenit răsărindu-ne din pămînt, în cîteva locuri, frunze de hrean. Segmentul ăsta cu grădina la stradă era destul de scurt, de maxim 100 de metri. Urmau stadionul, Şcoala nr. 3 şi parcul – contrastul dintre spaţiul luat în posesie de particulari şi cel public făcea ca această trecere să fie aproape şocantă: de la cartofii cu rîndurile atent îngrijite şi udate aproape seară de seară, la fîşiile cu iarbă, pomi şi gunoaie.

Nu ştiu dacă aceşti particulari-gospodari, asemenea celor de la blocurile din Teilor, fuseseră atenţionaţi sau somaţi de Primărie în vreun fel, pentru a li se zădărnici iniţiativele. Cred, mai degrabă, că era o mică libertate pe care sistemul o îngăduia asumat, după raţionalizarea alimentelor de la începutul anilor ’80. Apoi, în drumurile spre centrul oraşului ori spre bîlci, aveam să observ că nu eram singurii care făcuseră acest pas în stradă. Pe Bulevardul Gării sau pe strada Tudor Vladimirescu, era la fel. Şi-or mai fi fost şi alte străzi asemenea, pe care, la vremea aceea, nu le ştiam atît de bine. Mă gîndesc că şi asta trebuie să fie una dintre poveştile comunismului, în care ziceam ca ei şi făceam ca noi. Cam ca şi acum.

Cosmin MANOLACHE este muzeograf la MŢR şi scriitor.

Foto L. MUNTEAN