Convenţia europeană a peisajului

Cariere la Roşia Montană şi în alte părţi, „pădure“ de antene GSM pe Semenic, centrale eoliene pe Muntele Găina, turn de birouri lîngă Catedrala Sf. Iosif, sală de sport între mormîntul lui Lucian Blaga şi Rîpa Roşie – ce au toate acestea în comun?

În 2002, România a semnat legea prin care a ratificat Convenţia Europeană a Peisajului
(http://www.coe.int/t/dg4/cultureheritage/heritage/Landscape/default_en.asp). Iubitorii de natură poate s-au aşteptat ca acest lucru să însemne mai mult verde, mai puţin beton şi mai puţină poluare, mai puţine păduri tăiate. Dar de la a emite o lege (în acest caz: L 451/2002) şi pînă la a o pune în practică, mai sînt mulţi paşi – primul fiind nişte instrucţiuni („norme de implementare“). Fără ele, legea e goală de conţinut.

„Peisaj“... este acesta doar o fotografie plăcută, cu multe culori? Verde (iarbă, arbori), alb (zăpadă), albastru (cer, ape) etc.? Ce înseamnă, în primul rînd, „peisaj“, în sensul Convenţiei?

Înseamnă o parte dintr-un teritoriu, perceput ca atare de către populaţie, cu caracteristici care sînt rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi, acolo unde există, umani. De fapt, este un mix de componente şi structuri: tipuri de teritorii, percepţii sociale şi în continuă schimbare, elemente şi forţe naturale, sociale şi economice. Pînă la urmă, de ce – cu toate că întreaga planetă Pămînt este un puzzle de „peisaje“ – noi, oamenii, percepem doar o parte dintre ele? Simplu: deoarece noi am inventat o noţiune care ţine de „percepţie“, adică este subiectivă, reprezintă ceva important pentru noi.

Dacă este „subiectivă“, care este rolul Convenţiei? Aceasta se doreşte a fi un instrument prin care noi, cei care am inventat-o (oamenii), să ajungem a ne simţi bine acolo unde trăim. Iar „peisajul“ – frumos sau urît – face parte din viaţa noastră. Uneori, ne identificăm cu el, alteori, ne agresează, avem aspiraţii referitoare la acesta, dorim să îl modificăm sau, dimpotrivă, să-l conservăm. Uneori, îl dorim „verde“, alteori, îl sacrificăm gîndindu-ne că plecăm şi îl lăsăm pentru alţii sau nimănui... sau că nu ne interesează şi că vom trăi şi aşa, cu el... fără să ne gîndim că ne influenţează nu doar starea de spirit, ci şi modul în care se va dezvolta întreaga comunitate din jurul nostru. În afară de faptul că le percepem ca „frumoase“ sau „urîte“, peisajele sînt de multe feluri: urbane sau rurale, moderne sau tradiţionale, de munte sau din zone umede ori marine, de stepă sau forestiere. Există peisaje agricole sau industriale, peisaje în plină evoluţie sau degradate (aceasta fiind tot o „evoluţie“, dar una negativă), miniere sau viticole, şi chiar... arheologice. Sînt pînă şi peisaje „de transport“ (cîteva căi ferate vechi de peste 100 de ani fiind binecunoscute în Europa şi producînd incredibil de mulţi bani din turism – iar la noi există o mică astfel de bijuterie: calea ferată Oraviţa – Anina).

Dacă ne gîndim bine, cu toţii cunoaştem cîteva astfel de peisaje, însă... nu am conştientizat faptul că ele au nişte caracteristici anume. Ne priveşte, cumva, acest lucru?

Ei bine, da! Pentru că, în afară de natura care modifică mereu cursuri de apă, vegetaţie, forme de relief, pe măsură ce omenirea creşte ca număr şi necesităţi, noi modificăm peisajul din ce în ce mai mult şi mai dramatic... apoi, ne plîngem: „Uite ce de gunoaie, uite ce de dealuri sterpe, uite ce ziduri cenuşii... Cît praf... Unde sînt ciocîrliile copilăriei mele? Aici era o cascadă, iar acum sînt microhidrocentrale, vîrful acela de munte era minunat, acum e plin de antene, vai! Ce frumos era Dealul Mitropoliei şi ce bloc urît a răsărit aici!“...

Ca să nu ne distrugem starea de bine pe care ne-o creează contemplarea unui „peisaj“, ar trebui să ştim cum poate evolua, ce îl pune în valoare şi ce îl distruge – iar pentru asta, ce anume ne trebuie?

În primul rînd, un minim de educaţie estetică; apoi, un minim de educaţie ştiinţifică (să întelegem legătura între fapte şi fenomene) şi ceva informare... corectă, dacă se poate.

În acest sens, Convenţia spune lucruri frumoase: „Fiecare parte (= stat semnatar) se obligă să mărească gradul de conştientizare a societăţii civile, a organizaţiilor private şi a autorităţilor publice în ceea ce priveşte valoarea peisajelor şi rolul transformării lor.“

Este că sună frumos? Dar cîţi dintre dumneavoastră aţi avut de-a face cu aşa ceva? Asta înseamnă „normele de aplicare“: Cum se face? De către cine? Cu ce fel de metode şi instrumente? Cu ce termen?

Pînă cînd autorităţile se vor trezi să o facă (apropo: au trecut 11 ani de la ratificare, dar voi, cititorii, ştiţi cumva care autorităţi ar trebui să se ocupe de asta? Noi ştim, dar nu vă spunem, ca să rămîneţi curioşi), noi ne-am trezit acum cîţiva ani, trei organizaţii din trei colţuri de ţară (Asociaţia ARIN – www.arin.ro; Clubul Ecomontan „Origini Verzi“ –www.originiverzi.ro; Fundaţia ACTIVITY – www.activity-foundation.ro), să începem ceva şi... surpriză! Nimeni nu ştia că această Convenţie există şi... ce vrea ea.

Ne-am documentat, am făcut informare... parcă-parcă, ceva-ceva, mic-mic de tot, s-a mişcat... Dar tot nu credem că voi, majoritatea cititorilor, cunoaşteţi care autorităţi ar trebui (ele, nu noi!) să vă informeze sau să vă asigure educaţia în domeniu....

Apoi, am încercat să aflăm ce au făcut alţii, prin alte ţări: am încercat un proiect de parteneriat pentru învăţare. În proiect am făcut nişte „ghiduri“ accesibile pentru un public foarte larg, le găsiţi pe site-ul proiectului (www.grundtvig-landscape.eu), împreună cu alte informaţii (http://www.europeansharedtreasure.eu/detail.php?id_project_base=2010-1-IT2-GRU06-13884).

Fiecare dintre noi, cei trei, a făcut „pui de proiecte“ la el acasă. La mine, de Ziua Mediului (5 iunie), se va desfăşura a doua ediţie a concursului şcolar „Peisajul de pe strada mea“; anul viitor, sperăm să îl extindem la nivel regional.

Şi, ca o încununare a eforturilor noastre, deoarece orice cetăţean al României are dreptul să se bucure de peisajul care crede că îl reprezintă, încercăm să introducem într-o viitoare Constituţie (?) un alineat şi cîteva cuvinte-cheie referitoare la „peisaj“: Art. 35 (1) „Statul recunoaşte şi garantează dreptul oricărei persoane la un mediu natural sănătos şi ecologic funcţional, prin: (...) d) planificarea teritorială adecvată, avînd în vedere atît respectul faţă de mediu, peisaj şi patrimoniul cultural, cît şi dezvoltarea sustenabilă a comunităţilor.“

În felul acesta, poate, vom avea şi „verde“, şi mai multe cunoştinţe despre natură şi... mai mult interes pentru a ne planifica viitorul.

Codruţa Nedelcu este director executiv al Asociaţiei ARIN, geolog şi activist în domeniul protecţiei mediului.

Foto: L. Muntean