Ca vaca-n verdeaţă

Vacanţele mi le petreceam într-un sat de cîmpie de pe malul Oltului. Vara, ars în tălpi – de praful uliţelor – şi în cap de soare, mă năpusteam la cana de tablă, o scufundam în găleata cu apă rece din fîntînă şi o dădeam pe gît pe nerăsuflate. Cînd terminam, eliberam un „ah“ plin de mulţumire şi îmi ştergeam gura cu dosul palmei. Cîteodată, se întîmpla să mă înec de atîta poftă, şi atunci tata, dacă se nimerea prin preajmă, îmi explica părinteşte: „Vezi, dacă te repezi ca vaca-n verdeaţă?“ N-am avut niciodată vacă, dar am stat suficient de mult pe lîngă oi ca să văd cum, scăpate prin strunga tîrlei, după mulsoare, se avîntă în iarbă, hotărîte parcă să o termine.

De cînd am intrat în lumea nonguvernamentală a protecţiei mediului, îmi revine regulat în minte această vorbă despre noi, românii. Mi s-a întîmplat mai întîi în 2007, cînd am ajuns pentru prima oară în viaţă în Delta Dunării. Aveam în minte pelicani, cormorani, egrete şi lebede, aşa cum apăreau în cărţile copilăriei sau în pliantele turistice. În loc de toate acestea, am găsit maluri pline de sticle de plastic, golite de localnici, lăsate de turişti sau aduse de apă. Pentru românii sătui să mai tragă de sacoşele de rafie pline cu sticle de aceeaşi formă, fie că erau umplute cu apă minerală, bere sau ulei, plictisiţi de coada la sifoane sau scîrbiţi de lăsat sticlele de lapte la rînd, apariţia PET-ului a fost mai importantă ca aselenizarea. Peste noapte, ne-am lepădat de tot ce era sticlă şi ne-am convertit la PET-uri. O vreme le-am strîns, bucuroşi că le primeam gratis – nu ni se oprea nici garanţie –, dar de la un punct încolo, cămara s-a umplut şi atunci ne-am dat seama că, de fapt, PET-urile, precum coaja de la pepene, se aruncă. 10-15 ani mai tîrziu, ţara era îngropată în plastic, de la munte pînă la mare. Aşa a apărut ideea primelor proiecte ale MaiMultVerde: strîngerea, cu ajutorul voluntarilor, a deşeurilor de ambalaje din zonele naturale şi educarea turiştilor şi a membrilor comunităţilor locale în privinţa colectării selective şi a reciclării. Cîţiva ani, am avut de lucru chiar şi cu reabilitarea unor termeni, căci apelurile la voluntariat trezeau fantoma muncii patriotice, iar invitaţiile la reciclare dădeau frisonul programelor şcolare de strîns maculatură, sticle şi borcane. Astăzi, problema managementului integrat al deşeurilor – de la producători, trecînd pe la distribuitori, consumatori şi pînă la colectori şi reciclatori – este încă departe de a fi rezolvată, dar măcar acum nimeni nu mai foloseşte, cu rezervă, cuvintele. Dovadă sînt numeroasele ONG-uri active în acest domeniu, alături de care lucrăm în continuare, sub umbrela Coaliţiei pentru Mediu din România, la inducerea schimbărilor de comportament, infrastructură sau legislaţie, dar mai ales la trezirea conştiinţei publice şi a voinţei politice în acest sens.

În 2008, pe cînd culegeam, alături de voluntari, PET-uri prin ţară, am aflat de problema defrişărilor, astfel că ne-am îndreptat atenţia spre proiecte de (re)împădurire, în special în zone în care efectele devastatoare ale tăierilor fără cap şi fără măsură – inundaţii, alunecări de teren, deşertificarea solului, valuri de praf vara sau de ninsori iarna – începuseră să le facă viaţa grea localnicilor. Am plantat, de atunci, 700.000 de puieţi, iar aceste acţiuni sînt şi în prezent cele mai populare în rîndul voluntarilor MaiMultVerde.

Tot în 2008 abordam şi problema poluării din oraşe, în special a celei cauzate de traficul auto excesiv. Căci tare ne-a mai plăcut nouă, românilor, după ’90, să ne luăm maşini şi să nu ne mai dăm jos din ele! Ca remediu la excesul de noxe, zgomot, praf şi stres, din Bucureşti, am oferit spre închiriere biciclete. Aşa a apărut Cicloteque, primul centru de închiriere, dezvoltat, în anii care au urmat, într-o reţea ce permitea utilizatorilor închirierea bicicletei dintr-un punct al oraşului şi restituirea în altul. Bicicleta nu mai era doar un mijloc de agrement, ci şi unul de locomoţie urbană pe distanţe scurte. Peste 20.000 de abonaţi au parcurs, de atunci, sute de mii de kilometri cu bicicletele prin oraş, chiar dacă infrastructura pentru acest mijloc de deplasare – îmbrăţişat de localnicii şi edilii din mai toate oraşele respectabile ale lumii – este încă extrem de neprietenoasă. Partea bună este că, în doar cinci ani de la acest prim proiect velo major, Bucureştiul are o comunitate de biciclişti cu mii de membri, o mulţime de organizaţii active în promovarea mersului pe două roţi şi tot mai mulţi locuitori care îşi cumpără bicicletă. Deşi sînt încă vînaţi de maidanezi, bombăniţi de şoferi, lăsaţi „pietoni“ de hoţii de biciclete şi văduviţi de benzi speciale de circulaţie de către autorităţi, bicicliştii sînt din ce în ce mai mulţi, iar MaiMultVerde continuă să activeze în acest domeniu, chiar dacă, între timp, aceiaşi oameni de prin primării au reuşit să alunge Cicloteque din parcuri.

După zeci de ani de lipsuri, din 1990 încoace, noi, românii, am scăpat, în multe privinţe – vorba tatălui meu –, „ca vaca-n verdeaţă“. Şi nu e de mirare că, văzîndu-ne apetitul, mulţi s-au grăbit să ne îmbie cu din ce în ce mai multe, să ne arunce în braţele supraconsumului. Doar că în goana asta a noastră după tot mai mult, au cam început să ni se împuţineze iarba, pădurea, apa, peştii, păsările, animalele, aerul, spaţiul şi timpul. Dacă cineva s-ar fi gîndit să pună în scenă „Tragedia proprietăţii comune“, conceptul ecologistului american Garrett Hardin („The Tragedy of the Commons“, Science, decembrie 1968), n-ar fi putut-o face mai bine. Teoria lui sună a poveste şi este tot despre vaci: pe o păşune îşi pasc animalele mai mulţi văcari. Toţi sînt fericiţi căci le merge bine. Şi, de bine ce le merge, se gîndesc să ţină şi mai multe vaci, ca să le meargă şi mai bine. Aşa că, după o vreme, vacile ajung să stea înghesuite pe pajişte, iarba nu mai creşte, iar văcarii încep să se certe. Morala este că nu poţi acomoda interese personale nelimitate, într-o lume cu resurse limitate. Or, noi cam aici am ajuns, în punctul în care lupta pentru mai mult verde este tot mai aprigă.

Doru Mitrana este membru fondator şi director al Asociaţiei MaiMultVerde, promotor al responsabilităţii sociale şi faţă de mediu, în rîndul companiilor, autorităţilor şi publicului larg.

Foto: L. Muntean