Ca vaca-n verdeaţă

Doru MITRANA
Publicat în Dilema Veche nr. 485 din 30 mai-5 iunie 2013
Ca vaca n verdeaţă jpeg

Vacanţele mi le petreceam într-un sat de cîmpie de pe malul Oltului. Vara, ars în tălpi – de praful uliţelor – şi în cap de soare, mă năpusteam la cana de tablă, o scufundam în găleata cu apă rece din fîntînă şi o dădeam pe gît pe nerăsuflate. Cînd terminam, eliberam un „ah“ plin de mulţumire şi îmi ştergeam gura cu dosul palmei. Cîteodată, se întîmpla să mă înec de atîta poftă, şi atunci tata, dacă se nimerea prin preajmă, îmi explica părinteşte: „Vezi, dacă te repezi ca vaca-n verdeaţă?“ N-am avut niciodată vacă, dar am stat suficient de mult pe lîngă oi ca să văd cum, scăpate prin strunga tîrlei, după mulsoare, se avîntă în iarbă, hotărîte parcă să o termine.

De cînd am intrat în lumea nonguvernamentală a protecţiei mediului, îmi revine regulat în minte această vorbă despre noi, românii. Mi s-a întîmplat mai întîi în 2007, cînd am ajuns pentru prima oară în viaţă în Delta Dunării. Aveam în minte pelicani, cormorani, egrete şi lebede, aşa cum apăreau în cărţile copilăriei sau în pliantele turistice. În loc de toate acestea, am găsit maluri pline de sticle de plastic, golite de localnici, lăsate de turişti sau aduse de apă. Pentru românii sătui să mai tragă de sacoşele de rafie pline cu sticle de aceeaşi formă, fie că erau umplute cu apă minerală, bere sau ulei, plictisiţi de coada la sifoane sau scîrbiţi de lăsat sticlele de lapte la rînd, apariţia PET-ului a fost mai importantă ca aselenizarea. Peste noapte, ne-am lepădat de tot ce era sticlă şi ne-am convertit la PET-uri. O vreme le-am strîns, bucuroşi că le primeam gratis – nu ni se oprea nici garanţie –, dar de la un punct încolo, cămara s-a umplut şi atunci ne-am dat seama că, de fapt, PET-urile, precum coaja de la pepene, se aruncă. 10-15 ani mai tîrziu, ţara era îngropată în plastic, de la munte pînă la mare. Aşa a apărut ideea primelor proiecte ale MaiMultVerde: strîngerea, cu ajutorul voluntarilor, a deşeurilor de ambalaje din zonele naturale şi educarea turiştilor şi a membrilor comunităţilor locale în privinţa colectării selective şi a reciclării. Cîţiva ani, am avut de lucru chiar şi cu reabilitarea unor termeni, căci apelurile la voluntariat trezeau fantoma muncii patriotice, iar invitaţiile la reciclare dădeau frisonul programelor şcolare de strîns maculatură, sticle şi borcane. Astăzi, problema managementului integrat al deşeurilor – de la producători, trecînd pe la distribuitori, consumatori şi pînă la colectori şi reciclatori – este încă departe de a fi rezolvată, dar măcar acum nimeni nu mai foloseşte, cu rezervă, cuvintele. Dovadă sînt numeroasele ONG-uri active în acest domeniu, alături de care lucrăm în continuare, sub umbrela Coaliţiei pentru Mediu din România, la inducerea schimbărilor de comportament, infrastructură sau legislaţie, dar mai ales la trezirea conştiinţei publice şi a voinţei politice în acest sens.

În 2008, pe cînd culegeam, alături de voluntari, PET-uri prin ţară, am aflat de problema defrişărilor, astfel că ne-am îndreptat atenţia spre proiecte de (re)împădurire, în special în zone în care efectele devastatoare ale tăierilor fără cap şi fără măsură – inundaţii, alunecări de teren, deşertificarea solului, valuri de praf vara sau de ninsori iarna – începuseră să le facă viaţa grea localnicilor. Am plantat, de atunci, 700.000 de puieţi, iar aceste acţiuni sînt şi în prezent cele mai populare în rîndul voluntarilor MaiMultVerde.

Tot în 2008 abordam şi problema poluării din oraşe, în special a celei cauzate de traficul auto excesiv. Căci tare ne-a mai plăcut nouă, românilor, după ’90, să ne luăm maşini şi să nu ne mai dăm jos din ele! Ca remediu la excesul de noxe, zgomot, praf şi stres, din Bucureşti, am oferit spre închiriere biciclete. Aşa a apărut Cicloteque, primul centru de închiriere, dezvoltat, în anii care au urmat, într-o reţea ce permitea utilizatorilor închirierea bicicletei dintr-un punct al oraşului şi restituirea în altul. Bicicleta nu mai era doar un mijloc de agrement, ci şi unul de locomoţie urbană pe distanţe scurte. Peste 20.000 de abonaţi au parcurs, de atunci, sute de mii de kilometri cu bicicletele prin oraş, chiar dacă infrastructura pentru acest mijloc de deplasare – îmbrăţişat de localnicii şi edilii din mai toate oraşele respectabile ale lumii – este încă extrem de neprietenoasă. Partea bună este că, în doar cinci ani de la acest prim proiect velo major, Bucureştiul are o comunitate de biciclişti cu mii de membri, o mulţime de organizaţii active în promovarea mersului pe două roţi şi tot mai mulţi locuitori care îşi cumpără bicicletă. Deşi sînt încă vînaţi de maidanezi, bombăniţi de şoferi, lăsaţi „pietoni“ de hoţii de biciclete şi văduviţi de benzi speciale de circulaţie de către autorităţi, bicicliştii sînt din ce în ce mai mulţi, iar MaiMultVerde continuă să activeze în acest domeniu, chiar dacă, între timp, aceiaşi oameni de prin primării au reuşit să alunge Cicloteque din parcuri.

După zeci de ani de lipsuri, din 1990 încoace, noi, românii, am scăpat, în multe privinţe – vorba tatălui meu –, „ca vaca-n verdeaţă“. Şi nu e de mirare că, văzîndu-ne apetitul, mulţi s-au grăbit să ne îmbie cu din ce în ce mai multe, să ne arunce în braţele supraconsumului. Doar că în goana asta a noastră după tot mai mult, au cam început să ni se împuţineze iarba, pădurea, apa, peştii, păsările, animalele, aerul, spaţiul şi timpul. Dacă cineva s-ar fi gîndit să pună în scenă „Tragedia proprietăţii comune“, conceptul ecologistului american Garrett Hardin („The Tragedy of the Commons“, Science, decembrie 1968), n-ar fi putut-o face mai bine. Teoria lui sună a poveste şi este tot despre vaci: pe o păşune îşi pasc animalele mai mulţi văcari. Toţi sînt fericiţi căci le merge bine. Şi, de bine ce le merge, se gîndesc să ţină şi mai multe vaci, ca să le meargă şi mai bine. Aşa că, după o vreme, vacile ajung să stea înghesuite pe pajişte, iarba nu mai creşte, iar văcarii încep să se certe. Morala este că nu poţi acomoda interese personale nelimitate, într-o lume cu resurse limitate. Or, noi cam aici am ajuns, în punctul în care lupta pentru mai mult verde este tot mai aprigă.

Doru Mitrana este membru fondator şi director al Asociaţiei MaiMultVerde, promotor al responsabilităţii sociale şi faţă de mediu, în rîndul companiilor, autorităţilor şi publicului larg.

Foto: L. Muntean

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

Adevarul.ro

image
Reacţii după şedinţa foto a lui Brad Pitt pentru GQ Magazine: „Arată ca un cadavru”
Desemnat în anii '90 cel mai sexy bărbat în viaţă de revista People, actorul Brad Pitt şi-a şocat fanii cu cea mai recentă şedinţă foto realizată pentru revista GQ, mai mulţi internauţi comentând că arată ca un cadavru.
image
Lacul căutat de zeci de mii de turişti pentru tratamente s-a colorat în roz. Explicaţiile cercetătorilor VIDEO
Pe lângă culoare, lacul emană şi un miros neplăcut. În fiecare an, aici vin zeci de mii de turişti la tratament. Specialiştii vin cu explicaţii.
image
CTP ne trezeşte la realitate: „Popovici? Dar de ce să mă simt mândru?“
Cristian Tudor Popescu a comentat, în stilul său caracteristic, performanţa lui David Popovici la Mondialele de nataţie, unde sportivul de 17 ani a cucerit două medalii de aur.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.