Între grădina de vis si gazonul de trotuar
Disecam, cu ceva timp în urmă, noile relaţii pe care „românul generic“ le dezvoltă, din 1989 încoace, cu locuinţa sa (de dorit a fi de tip „vilă“) şi subliniam diferenţele fundamentale între discurs şi practică. Această diferenţă, deşi firească – pentru că acesta e, deseori, rolul discursului, să „ambaleze“ estetic practici mai puţin fermecătoare – este uriaşă cînd analizăm felul în care ne construim astăzi intimitatea locuirii.
Dacă discursul pune accentul pe ideea de locuire „la curte“, realitatea seamănă mai mult cu o colecţie de enorme apartamente de bloc aşezate (de cele mai multe ori fără nici o noimă) pe pămînt. Şi asta pentru că, deşi „casa de vis“ a românului are, în teorie, „o grădină cît de mică“, în realitate, aceasta se rezumă deseori la un biet trotuar asfaltat, în jurul vilei, de preferinţă roz-somonel.
Grădina a fost unul dintre elementele structurante ale peisajului urban, astfel că, în Bucureşti – ne povestea Ion Ghica –, pînă spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, „erau grădini, livezi, viţă-de-vie şi maidane presărate ici-colo cu bordeie, colibe şi căsuţe despărţite unele de altele de cariere de nisip şi zone de mlaştină, în mijlocul cărora de ridicau grămezi de bălegar de la grajdurile boierilor. Văzut de pe Dealul Mitropoliei, Bucureştiul arăta mai degrabă a pădure decît a oraş, cu copaci înalţi şi stufoşi, printre care străluceau crucile aurite ale celor o sută de biserici mari şi mici. În această imensitate de verdeaţă se zăreau, pe alocuri, unele luminişuri: acestea erau marile hanuri şi casele boiereşti.“
Astfel că Bucureştiul, ca multe alte oraşe regăţene, arăta, cel puţin de la distanţă (spaţială şi culturală), mai degrabă a pădure sau a natură sălbatică. Dar cum arăta, de fapt, această grădină urbană? În cea mai mare parte, era structurată ca şi cea rurală. Straturi de flori la poartă, o „bătătură“ – prelungire a locuinţei în spaţiul exterior, strecurată pe sub bolţi de viţă-de-vie –, iar în spatele casei – grădini de legume şi zarzavaturi, o livadă... Grădina urbană era dominată de plante utile, folosite în gospodărie. Chiar şi aliniamentele stradale erau mai degrabă formate din arbori „folositori“: duzi, tei, salcîmi, pomi fructiferi.
Pe lîngă aspectul ei productiv, grădina era un spaţiu al locuirii. Încă era, pe vremea copilăriei mele. Vara, mahalagiii bucureşteni scoteau în curte pături, dacă nu chiar patul, iar viaţa de vară a familiei se petrecea aproape exclusiv la umbra unei bolţi de viţă, sub privirile vecinilor, oarecum filtrate de trandafirii căţărători pe gardul de şipci.
După 1989, realitatea curţilor şi a grădinilor se modifică dramatic. Grădina se transformă, dintr-un spaţiu al vieţii cotidiene, într-o vitrină menită să comunice nivelul de reuşită al proprietarului său. Pomii fructiferi sînt înlocuiţi cu tuia îngălbenite sau cu alţi boscheţi sempervirescenţi, care plutesc aliniaţi pe un gazon ce are doar rol decorativ. Restul curţii este asfaltat, iar maşinile se lăfăie acolo unde altădată ar fi fost aşezată masa de sub umbrar. Ceea ce multe regulamente urbane de acum un secol încercau în zadar să realizeze – modernizarea forţată a unui oraş patriarhal –, moda postrevoluţionară a realizat fără nici un efort. Urmaşii celor care s-au încăpăţînat să-şi menţină confortul estival şi gospodăria aşezată au înlocuit de bună voie răcoarea arborilor cu aerul condiţionat şi asfaltul. Urmaşii? Interviurile realizate ne relevă o altă realitate. Dacă mai zărim în prezent grădini scufundate sub o vegetaţie luxuriantă şi sufragerii de vară umbrite de viţă este pentru că unii bucureşteni au reuşit să-şi păstreze casele părinteşti. Grădinile goale – doar cu gazon şi tuia sau alte feluri de „brăduţi d-ăia“ – aparţin, de cele mai multe ori, primelor generaţii de orăşeni. Frica de a fi „ţărani“ este parte din decizia de a înlocui confortul cu „luxul“, viaţa cu imaginea. Pentru mulţi din nou-veniţi, care motivează tăierea pomilor fructiferi „pentru că fac murdărie“ iar abordarea unui stil „urban“ este un mod de legitimare a prezenţei lor în spaţiul urban. Deşi searbădul peisaj pe care îl creează mi se pare fundamental agricol din cauza aspectului său monospecie (verde).
Într-o epocă în care oraşele occidentale sînt împînzite cu grădini de legume, românii încearcă să se „occidentalizeze“ distrugînd ceea ce „ceilalţi“ se luptă să recupereze. Mîndria berlinezului sau a parizianului de a avea o grădină de legume pare paradoxală privită dinspre o periferie care priveşte gazonul şi asfaltul ca pe o marcă a modernităţii, a urbanităţii şi a „europenităţii“.
Un alt paradox este cel al vitrinei ascunse. Dacă noile grădini au rolul de a arăta – succesul, stilul, modernitatea, urbanitatea şi confortul(?) noului proprietar de casă, gardurile înalte şi opace acţionează ca butonul mute, transformînd mesajul într-o promisiune neţinută, într-un discurs al surdo-muţilor, în care mesajul se opreşte în ziduri de beton.
Astfel, grădinile cele noi sînt transformate în absenţe urbane, atît ca sens al existenţei lor, cît şi ca prezenţă vizuală, tactilă, olfactivă, într-un peisaj din ce în ce mai sărac şi mai neprimitor. Şi pe lîngă pierderea confortului privat, al locuirii, se distruge încet şi cel al spaţiului public, al trecerii visătoare pe sub umbre dese şi învăluite în miros de tei şi caprifoi.
Spaţiul public, cel al nimănui
Dacă transformările grădinilor private din oaze de verdeaţă, răcoare şi umbră în covoare de gazon şi asfalt pot fi privite ca o expresie a noilor mode şi gusturi individual-dîmboviţene, spaţiul public este, la rîndul lui, supus unor transformări similare. Acestea sînt dictate, în mod „democratic“, de bunul (?!) gust al edilului local. De cele mai multe ori, peisagiştii sînt fie total ignoraţi, fie utilizaţi pentru a urmări şi pentru a carta, apoi, executarea deciziilor estetice ale primarilor entuziaşti şi siguri pe ei. În ciuda conflictului evident dintre viziunile edilitare şi regulile artei, orice anchetă urbană – simplă sau complexă – ne demonstrează acelaşi lucru întristător. Edilii „au dreptate“!
Căci 80% dintre alegători apreciază jardinierele rustice amplasate printre compoziţii de buxuşi baroci cu iz proletar. Pentru citadinul obişnuit, topiariile în formă de mineri, ursuleţi sau dinozauri au darul de a personaliza şi de a înveseli spaţiul, chiar dacă, în realitate, dată fiind maniera extensivă de a utiliza aceste elemente, putem vorbi mai degrabă de o uniformizare şi o banalizare a imaginii spaţiului public, în contrast cu varietatea arhitecturală.
Majoritatea susţinătorilor acestor noi amenajări nu înţeleg de ce noile scuaruri care seamănă cu vitrinele încărcate cu bibelouri chinezeşti sînt considerate kitsch de către profesionişti, atîta timp cît lor li se par pur şi simplu frumoase. Frumoase pentru că sînt noi şi curate. De altfel, această confuzie categorială între nou/curat = frumos, şi vechi/murdar = urît marchează întreaga cultură românească de după 1990. Iar la nou şi curat se adaugă şi colorat. Culoarea pare a fi marca ieşirii din cenuşiul comunist, iar consencinţa imediată este mulţimea de rozuri şi verniluri care au invadat întregul peisaj urban. Iar extensivul kitsch edilitar devine model pentru cel privat.
În plus, forţa imensă a kitschului vine din chiar bizara sa frumuseţe şi atractivitate. Căci instaurarea kitschului are loc cînd înlocuim valorile etice cu cele estetice, cînd în locul profesionistului care caută să realizeze un spaţiu public util, bun, confortabil, funcţional, ecologic (şi abia în ultimă instanţă frumos), decizia aparţine edilului care vrea să facă frumos. Acel frumos pe care îl poate înţelege el, acel frumos care emoţionează, place instantaneu şi generează o acceptare şi o aprobare majoritară. Ceea ce, din punctul de vedere al unui politician ales, este extrem de important. Astfel încît, apelul la kitsch, practicat de edili, pare firesc. Dar, de cele mai multe ori, nu este vorba de o manipulare a publicului din „simple“ raţiuni electorale, ci de opţiuni estetice sincere şi entuziaste.
Primarul generic încearcă să aducă în peisajul neaoş frumuseţile lumii. Astfel, dacă pe străzile Nisei există palmieri, ei pot sta la fel de bine pe bulevardele bucureştene sau constănţene, iar topiariile din grădinile baroce pot ornamenta şi trotuarele cenuşii ale cartierelor de blocuri comuniste. Tendinţa de a copia modele estetice (?) întîlnite în vacanţe exotice nu este neapărat specifică societăţii româneşti, doar transformarea imitaţiei în stil de stat este frapantă.
Nu mă pot împiedica să nu mă întreb, în izolarea mea din turnul peisajului de fildeş, dacă nu cumva ne aflăm în faţa unui conflict adînc între etică, estetică şi „democraţie“? Ar trebui ca acest „gust public“ să fie transformat în „principiu estetic“? Problema democratizării esteticii sau a democratizării artei nu este una nouă, dar problema care se ridică din perspectiva peisajului cultural este, în mare măsură, una etice şi nu estetică. În ţara frunzei turistice, în grădina carpatină, cresc palmieri iar turiştii chemaţi să admire frumuseştile naturii (noastre) sălbatice vor descoperi, probabil cu uimire (dar oare şi cu admiraţie?), faleze baroce de Berceni.
Putem deveni dramatici şi profesoral-apocaliptici discutînd despre distrugerea peisajelor culturale, a patrimoniului naţional, a identităţii culturale, dar recunosc că în faţa ridicolului estetic înconjurător, mă loveşte rîsul-plînsul şi îmi pare că o argumentaţie privind valorile patrimonial-culturale şi calitatea cadrului de viaţă în contextul nostru socio-politic vine precum nuca în perete. Dar din perspectiva unei dezvoltări cultural-durabile, kitschul practicat pe scară largă de edili reprezintă nu atît o problemă estetică, cît una etică. Peisajul nu presupune doar prezervarea patrimoniului – care poate părea, la o privire superficială, o problemă elitistă şi „de fiţe“ –, ci şi producţia de noi valori care pot genera o dezvoltare echilibrată, în cadrul căreia problema identităţii rămîne centrală. Argumentul „gustului democratic“ este fals, în momentul în care locuitorii au de ales între abandonul spaţiilor publice şi transformarea acestora într-un carnaval exotic. Pentru a putea avea un „plebiscit estetic“, ar trebui ca, în primul rînd, să existe opţiuni reale. Simpla acceptare de către populaţia bucureşteană a kitschului, sau chiar îmbrăţişarea lui entuziastă este, în mare măsură, rezultatul unui monolog estetic în care palmierul şi tuia par să fie simboluri ale transformării şi modernizării spaţiului public. Dar mult-visata modernizare poate fi generată şi cu alte instrumente decît palmieri şi pergole rustice. Peisajul – cel cultural – nu presupune în mod necesar tradiţionalism şi viziuni retrograde sau pastişe, ci înţelegerea a ceea ce avem deja şi putem face să evolueze, în loc să dispară.
Ioana Tudora este arhitect, lector la Facultatea de Peisagistică a USAMVB, unde predă Proiectarea şi planificarea peisajului, Istorie urbană şi urbanism.
Foto L. MUNTEAN
