Ochiul de ciclop

Publicat în Dilema Veche nr. 620 din 7-13 ianuarie 2016
Ochiul de ciclop jpeg

A  fost o întîlnire premeditat-spontană. Eram în anul al doilea de Litere și, dacă nu mă-nșel, eroii mei se numeau Martin Amis (tocmai apăruse la Univers romanul Banii) și Gombrowicz (ieșeau, unul după altul, la același Univers, Ferdydurke, Pornografie sau Trans-Atlantic), dar înghițeam tone de pictură, după cursuri, cînd ne încălzeam la Sala Dalles, răsfoind albume prea scumpe pentru noi sau pentru părinții noștri. Auzisem de el, era o legendă underground a facultății, puteai surprinde inițialele alea misterioase plutind între două mese întunecate din barul facultății, unde chiuleam de la ILR sau LRC și turnam încă o cafea împuțită peste foamea care îmi pare acum să fi fost singura senzație palpabilă din anii de ucenicie. Nu eram niciodată sătul. 

Cînd am aflat că o să avem un curs cu el, de la șase seara, am abordat problema sistematic: în primul rînd,

– se găseau doar la sala de lectură, și trebuia să le urmărești cu mare grijă, mereu exista riscul ca un alt cmist să ți-o ia înainte. Bon, apoi cititul lor, în sala aia înghețată, unde stăteam cu trei pulovere pe noi, spionîndu-ne pe sub gene, încercînd să furăm de la alții ceea ce ni se părea a fi un avantaj epistemologic (nimic nu e mai amuzant și mai înduioșător decît concurența dintre filologi). Trei – știam că predă iconologie, așa că am început să ne scormonim după bani pentru a completa seria de Mari Pictori (fiecare număr dedicat unui mare artist, reproduceri decente spre bune, texte execrabile, eventual traduse cu curul). Și vine primul curs: m-am așezat în ultima bancă din „Odobescu“, bine ascuns, ferit de orice eventual contact vizual. A sosit cu zece minute întîrziere, purta un sacou negru, din velur, cămașă albă, iar o eșarfă de culoare închisă (bleumarin?) îi învelea gîtul pînă sub bărbie. Avea o paloare nobilă, de vampir și gesturile afectate, studiate pînă la parodic, ale unui personaj matein. A trecut, în același curs, de la Dürer la Heidegger, de la Derrida la Shakespeare, de la Bartók la Van Eyck. Avea o lupă rotundă, semisferică, pe care o numea „ochi de ciclop“, și obișnuia să ne arate cu ea cîte un detaliu din reproducerile pe care le aducea: ținea revista atît de înclinată spre el, încît nimeni nu vedea nimic. Dar nu conta: era primul profesor de la Litere care reușea să spună ceva fără a fi în mod evident decupat dintr-o carte știută pe de rost – interpretările și legăturile pe care le făcea erau în mod evident originale. Și cam asta căutam la vîrsta respectivă.

Avea un umor acid, chiar dacă bine cosmetizat de toată arborescența ritualică a gesticii, de manierismul comportamentului. Îmi amintesc că a întrebat-o pe Ioana Baetica (care stătea în primul rînd și era extrem de agitată, indiferent de curs) despre subiectul lucrării finale. „O să-mi fac lucrarea pe Dürer, domnule profesor!“ „Domnișoară, nimeni nu face pe Dürer, cu atît mai puțin dumneata!“ 

D at fiind că nu m-am desprins de ultimul rînd tot semestrul, am mizat toți banii pe lucrarea finală: trebuia să fie genială, ca să mă observe. Trebuia să fie ceva atît de original încît să se desprindă evident din topul de lucrări. Am recurs la o șmecherie: am ales ca subiect maladivul în arta artiștilor manieriști (preferații lui) și am construit niște conexiuni absolut artificiale între portretul mamei lui Dürer, celebrul Aici mă doare, al aceluiași, Scene din viața de spital, al lui Pontormo, și Pietà Rondanini, sculptura tîrzie a lui Michelangelo. Mi-a ieșit: cele mai bune lucrări au fost invitate la o cafea, după curs. Și așa a început ceea ce cred că a fost adevărata mea ucenicie, întîlnirea providențială a tinereții mele. Cafelele, care se transformau în vodcă după nu mult timp, băute la Local familial (Belvedere se numea barul), bombița care dădea înspre bisericuța de lîngă Arhitectură, scrumierele pline cu vîrf și discuțiile care pînă dimineața epuizau cam tot ce se putea discuta: de la psihanaliză la Breban și de la Mopete la Ion Barbu. După ce se închidea acolo, tot alaiul (evident subțiat) se îndrepta spre „Pescarul“, unde „domnul profesor“ avea masa lui pe care lăutarii știau s-o ocolească. Tot acolo, lupa (ochiul de ciclop, cum îi spunea) se transforma în scrumieră și ieșeau de sub masă bancurile (pe cît posibil intelectuale, în ciuda orei și a oboselii).  

Formam un soi de sectă, destul de discreți pentru a nu fi identificați, dar ne puteai recunoaște după conținutul genții sau după felul în care începuserăm să‑i imităm (pe jumătate parodic-afectuos, pe jumătate inconștient) gestica și vocabularul: mișcări elegant-efeminate ale mîinii, un surîs superior-ironic în colțul buzelor… noi nu mai arătam cu degetul, ci „exhibam indexul într-o anumită direcție“. Ne aducea cărți, albume, dar era în același timp un tip foarte curios, îl interesa absolut orice din viața noastră, din proiectele și interesele noastre, pe care cu timpul am început să i le dezvăluim. Se crease un soi de intimitate (iubire maestru-discipol), care ajungea și în zonele intangibile ale pragmatismului: dat fiind că el plătea întotdeauna, se întîmpla să rămână fără cash între două „seminarii“ (între Beluvedere, cum îi spuneam, și Ihtiofagi, la „Pescarul“). Așa că-mi dădea cardul, cu PIN cu tot, cu indicația să extrag „de la banca Mavrogheni“. Cam asta mi-a rămas din facultate: amintirea lungilor nopți încheiate la Ihtiofagi, interminabilele discuții deasupra unui album Caravaggio (care mi-a rămas mie), sutele de pachete de țigări (Kent 1 – el, noi – orice), vodcile sorbite prețios și nenumăratele proiecte: o carte monumentală despre baroc, o nouă traducere a Divinei Comedii, un jurnal, un amplu interviu, reeditarea Palimpsestelor etc. Sau seara cînd am reușit să-l convingem să bea o bere cu noi la Argentin (cimitir al tinereții noastre), o seară de vară, caldă, cînd eram mîndru ca un fiu care-și scoate tatăl pentru prima oară la terasă.

U ltima dată ne-am văzut (fac un salt enorm) tot într-o vară, la Bellini, cel de vizavi de Cinema PRO: nu ne mai întîlniserăm de cîțiva ani, eu aveam deja un copil (toată seara mi-a spus Papașa, într-un fel care m-a jignit) și munceam la Polirom. N-am reușit să regăsesc aburul adormitor, magic, care ne înconjura în anii de facultate. Mi s-a părut îmbătrînit și, într-un mod iritant, neschimbat. Toate manierismele lui, care îmi păruseră fermecătoare, acum îmi săreau în ochi. Eram ca un contabil în luna bilanțului: cînd pe masă a apărut ochiul de ciclop, transformat în scrumieră, n-am mai rezistat. Am plecat cu un gust amar în gură și abia pe drum mi-am dat seama că eu m-am schimbat, că nu mai am vulnerabilitatea din studenție, care cerea un protector sau o sectă. Am vrut să mă întorc și să-i cer iertare pentru ce am gîndit și pentru multe altele. N-am făcut-o. Astăzi m-aș întoarce, dar nu mai e acolo.    

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor.

Comunismul se aplică din nou jpeg
Ale lumii două fețe
Oamenii n-au fost, poate, mai răi sau mai buni în istoria lor, dar instrumentele prin care au exercitat răul au variat considerabil, adică s-au dezvoltat.
p 10 jpg
Unidimensionala banalitate
Dacă România l-a ales pe Iliescu președinte în 1990, de ce s-ar mai fi făcut vreodată alegeri?
29903084942 33e7aa40d1 c jpg
Despre conceptul de „rău” din perspectiva diverselor teorii filosofice
Răul metafizic precum și cel empiric sînt explicate prin patru mari tipuri de teorii.
32851415932 5b1b685b66 c jpg
Hater-ul de Internet și hater-ul sub acoperire
„Hater”-ul, o persoană măcinată de anxietate și nemulțumiri, care își găsește o personificare a anxietăților și nemulțumirii ca poetul muza, a existat dintotdeauna.
1024px Don Chepito witnessing a boxing match between a black man and a white man MET DP869355 jpg
„Să te dezlănțui într-un mod controlat” – interviu cu Cătălin MOROȘAN
„E foarte bine să-ți dezvolți furia, dar trebuie s-o folosești în mod controlat, pentru că nu poți să încalci regulile. Și în ring, și în viață sînt reguli de respectat.”
p 1 jpg
O structură limbică arhetipală sau în miezul răului
Un copil nu are niciodată părinții pe care-i visează, doar copiii fără părinți au părinți de vis.
p 14 Parintele Rusu cu familia jpg
A fi cu „etichetă”
Un grăunte de răutate adîncă, izvorîtă din crunta răzbunare și din trufia unui slujbaș plenipotent al statului, a schimbat pentru totdeauna biografia peste veacuri a părintelui Rusu Petre.
p 21 sus WC jpg
Cele două fețe ale sufletului
Oricît de mult ne-ar plăcea să fim doar buni n-o să ne iasă, vom produce suferință și dacă ne-am propus, și dacă nu.
p 21 jos jpg
Fețe-fețe ale răutății
Cred că răutatea are o grămadă de fețe, ceea ce o face, deseori, greu de identificat. Sau ușor de confundat.
Bătălia cu giganții jpeg
Unde greșesc autoritățile
Oare, în loc ca autoritățile să încerce să deservească traficul auto, nu ar fi mai constructiv, ca să nu zic mai la îndemînă, să-l descurajeze sistematic?
951 t pag10 foto Alberto Grosescu jpg
Străzi Deschise. Un pariu pentru viitorul Bucureștiului
Avem nevoie de asta ca de aer! Sau și mai bine spus, avem nevoie de asta ca să mai avem ceva aer.
p 11 jpg
Un spațiu public sigur
Mai nou vedem o șansă în tehnologii de condus autonom; mai bine ar fi să mergem din nou autonom pe picioarele noastre.
p 1 jpg
„Ce nu înțelegeți voi este că…”* – 11 lecții despre oraș
Pietonizarea e permanentă. A merge pe carosabil, chiar dacă temporar ți se dă voie, e aproape umilitor.
951 t pag12jos foto C Dragan jpg
În Suedia, două roți sînt mai bune decît patru
Municipalități suedeze au început să reducă drastic numărul locurilor de parcare din centru, înlocuindu-le cu parcări pentru biciclete.
p 13 jpg
Libertatea de a nu folosi mașina
Noua libertate este de a nu fi blocat în trafic, de a nu plăti rate la mașină, de a nu fi vulnerabil la fluctuațiile prețului petrolului.
1024px Bucharest Citaro bus 4374 jpg
În ce fel de oraș vrem să trăim?
Dacă alegi să optimizezi infrastructura pentru pietoni, mutînd accentul de pe autovehiculul individual, atunci vei aloca bugetul unor proiecte prin care crești capacitatea de transport în comun.
Paris patrimoine jpg
„În ceea ce privește mobilitatea urbană, cel mai important e să lupți împotriva izolării” – interviu cu Carlos MORENO
Administrațiile locale se confruntă cu această mare provocare de a oferi o alternativă la mașina personală care să fie acceptabilă pentru un număr mare de cetățeni.
Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.

Adevarul.ro

image
Şofer omorât în bătaie la Bacău pentru că a atins din greşeală cu maşina oglinda unei dubiţe
O crimă înfiorătoare a avut loc miercuri seara pe o stradă în Bacău, după o acroşare în trafic şi un scurt scandal. Doi bărbaţi au fost deja reţinuţi, după ce victima a fost găsită pe asfalt, fără suflare.
image
O actriţă româncă adoptată de un cuplu britanic şi-a revăzut mama la 34 de ani după ce a fost lăsată într-un orfelinat
O actriţă foarte apreciată în Marea Britanie şi fostă prezentatoare la BBC Radio York şi BBC Country File Live, Adriana Ionică are o poveste de viaţă tulburătoare şi demnă de un film.
image
SARS-CoV-2 continuă să facă „pui“. Ultimul este şi cel mai infecţios
Noua subvariantă BA 2.75 a coronavirusului este de cinci ori mai infecţioasă decât varianta Omicron şi provoacă deja îngrijorări în rândul specialiştilor independenţi.

HIstoria.ro

image
Cine a detonat „Butoiul cu pulbere al Europei” la începutul secolului XX?
După Războiul franco-prusac, ultima mare confruntare a secolului XIX, Europa occidentală și centrală se bucurau de La Belle Époque, o perioadă de pace, stabilitate și creștere economică și culturală, care se va sfârși odată cu începerea Primului Război Mondial.
image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.