Ochiul de ciclop

A  fost o întîlnire premeditat-spontană. Eram în anul al doilea de Litere și, dacă nu mă-nșel, eroii mei se numeau Martin Amis (tocmai apăruse la Univers romanul Banii) și Gombrowicz (ieșeau, unul după altul, la același Univers, Ferdydurke, Pornografie sau Trans-Atlantic), dar înghițeam tone de pictură, după cursuri, cînd ne încălzeam la Sala Dalles, răsfoind albume prea scumpe pentru noi sau pentru părinții noștri. Auzisem de el, era o legendă underground a facultății, puteai surprinde inițialele alea misterioase plutind între două mese întunecate din barul facultății, unde chiuleam de la ILR sau LRC și turnam încă o cafea împuțită peste foamea care îmi pare acum să fi fost singura senzație palpabilă din anii de ucenicie. Nu eram niciodată sătul. 

Cînd am aflat că o să avem un curs cu el, de la șase seara, am abordat problema sistematic: în primul rînd,

– se găseau doar la sala de lectură, și trebuia să le urmărești cu mare grijă, mereu exista riscul ca un alt cmist să ți-o ia înainte. Bon, apoi cititul lor, în sala aia înghețată, unde stăteam cu trei pulovere pe noi, spionîndu-ne pe sub gene, încercînd să furăm de la alții ceea ce ni se părea a fi un avantaj epistemologic (nimic nu e mai amuzant și mai înduioșător decît concurența dintre filologi). Trei – știam că predă iconologie, așa că am început să ne scormonim după bani pentru a completa seria de Mari Pictori (fiecare număr dedicat unui mare artist, reproduceri decente spre bune, texte execrabile, eventual traduse cu curul). Și vine primul curs: m-am așezat în ultima bancă din „Odobescu“, bine ascuns, ferit de orice eventual contact vizual. A sosit cu zece minute întîrziere, purta un sacou negru, din velur, cămașă albă, iar o eșarfă de culoare închisă (bleumarin?) îi învelea gîtul pînă sub bărbie. Avea o paloare nobilă, de vampir și gesturile afectate, studiate pînă la parodic, ale unui personaj matein. A trecut, în același curs, de la Dürer la Heidegger, de la Derrida la Shakespeare, de la Bartók la Van Eyck. Avea o lupă rotundă, semisferică, pe care o numea „ochi de ciclop“, și obișnuia să ne arate cu ea cîte un detaliu din reproducerile pe care le aducea: ținea revista atît de înclinată spre el, încît nimeni nu vedea nimic. Dar nu conta: era primul profesor de la Litere care reușea să spună ceva fără a fi în mod evident decupat dintr-o carte știută pe de rost – interpretările și legăturile pe care le făcea erau în mod evident originale. Și cam asta căutam la vîrsta respectivă.

Avea un umor acid, chiar dacă bine cosmetizat de toată arborescența ritualică a gesticii, de manierismul comportamentului. Îmi amintesc că a întrebat-o pe Ioana Baetica (care stătea în primul rînd și era extrem de agitată, indiferent de curs) despre subiectul lucrării finale. „O să-mi fac lucrarea pe Dürer, domnule profesor!“ „Domnișoară, nimeni nu face pe Dürer, cu atît mai puțin dumneata!“ 

D at fiind că nu m-am desprins de ultimul rînd tot semestrul, am mizat toți banii pe lucrarea finală: trebuia să fie genială, ca să mă observe. Trebuia să fie ceva atît de original încît să se desprindă evident din topul de lucrări. Am recurs la o șmecherie: am ales ca subiect maladivul în arta artiștilor manieriști (preferații lui) și am construit niște conexiuni absolut artificiale între portretul mamei lui Dürer, celebrul Aici mă doare, al aceluiași, Scene din viața de spital, al lui Pontormo, și Pietà Rondanini, sculptura tîrzie a lui Michelangelo. Mi-a ieșit: cele mai bune lucrări au fost invitate la o cafea, după curs. Și așa a început ceea ce cred că a fost adevărata mea ucenicie, întîlnirea providențială a tinereții mele. Cafelele, care se transformau în vodcă după nu mult timp, băute la Local familial (Belvedere se numea barul), bombița care dădea înspre bisericuța de lîngă Arhitectură, scrumierele pline cu vîrf și discuțiile care pînă dimineața epuizau cam tot ce se putea discuta: de la psihanaliză la Breban și de la Mopete la Ion Barbu. După ce se închidea acolo, tot alaiul (evident subțiat) se îndrepta spre „Pescarul“, unde „domnul profesor“ avea masa lui pe care lăutarii știau s-o ocolească. Tot acolo, lupa (ochiul de ciclop, cum îi spunea) se transforma în scrumieră și ieșeau de sub masă bancurile (pe cît posibil intelectuale, în ciuda orei și a oboselii).  

Formam un soi de sectă, destul de discreți pentru a nu fi identificați, dar ne puteai recunoaște după conținutul genții sau după felul în care începuserăm să‑i imităm (pe jumătate parodic-afectuos, pe jumătate inconștient) gestica și vocabularul: mișcări elegant-efeminate ale mîinii, un surîs superior-ironic în colțul buzelor… noi nu mai arătam cu degetul, ci „exhibam indexul într-o anumită direcție“. Ne aducea cărți, albume, dar era în același timp un tip foarte curios, îl interesa absolut orice din viața noastră, din proiectele și interesele noastre, pe care cu timpul am început să i le dezvăluim. Se crease un soi de intimitate (iubire maestru-discipol), care ajungea și în zonele intangibile ale pragmatismului: dat fiind că el plătea întotdeauna, se întîmpla să rămână fără cash între două „seminarii“ (între Beluvedere, cum îi spuneam, și Ihtiofagi, la „Pescarul“). Așa că-mi dădea cardul, cu PIN cu tot, cu indicația să extrag „de la banca Mavrogheni“. Cam asta mi-a rămas din facultate: amintirea lungilor nopți încheiate la Ihtiofagi, interminabilele discuții deasupra unui album Caravaggio (care mi-a rămas mie), sutele de pachete de țigări (Kent 1 – el, noi – orice), vodcile sorbite prețios și nenumăratele proiecte: o carte monumentală despre baroc, o nouă traducere a Divinei Comedii, un jurnal, un amplu interviu, reeditarea Palimpsestelor etc. Sau seara cînd am reușit să-l convingem să bea o bere cu noi la Argentin (cimitir al tinereții noastre), o seară de vară, caldă, cînd eram mîndru ca un fiu care-și scoate tatăl pentru prima oară la terasă.

U ltima dată ne-am văzut (fac un salt enorm) tot într-o vară, la Bellini, cel de vizavi de Cinema PRO: nu ne mai întîlniserăm de cîțiva ani, eu aveam deja un copil (toată seara mi-a spus Papașa, într-un fel care m-a jignit) și munceam la Polirom. N-am reușit să regăsesc aburul adormitor, magic, care ne înconjura în anii de facultate. Mi s-a părut îmbătrînit și, într-un mod iritant, neschimbat. Toate manierismele lui, care îmi păruseră fermecătoare, acum îmi săreau în ochi. Eram ca un contabil în luna bilanțului: cînd pe masă a apărut ochiul de ciclop, transformat în scrumieră, n-am mai rezistat. Am plecat cu un gust amar în gură și abia pe drum mi-am dat seama că eu m-am schimbat, că nu mai am vulnerabilitatea din studenție, care cerea un protector sau o sectă. Am vrut să mă întorc și să-i cer iertare pentru ce am gîndit și pentru multe altele. N-am făcut-o. Astăzi m-aș întoarce, dar nu mai e acolo.    

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor.