Azur
U nde se întîlnesc junii și veteranii, hipsterii și cocalarii, stîngacii și dreptacii, cei de sus cu cei de jos, progresiștii și naționaliștii, siliconatele și lesbienele, rockerii și rastafarienii, channelistele și talciocăresele, artiștii și proletarii, alternativii și populiștii, bikerii și jeepaniștii, patronii și asistații, mahalagiii și metrosexualii, provincialii și bucureștenii, matroanele și anorexicele, corporatiștii și anarhiștii, culturiștii și burtoșii? Și unde se lasă ei cuprinși de o exaltare cultistă, ca într-o congregație a adoratorilor muzicii de petrecere? La un concert al formației „vocal-instrumentale“ Azur. Se întîmplă nu într-un teatru de vară din Saturnul comunist, ci în Bucureștiul lui 2015, de Ziua Națională. E un delir aici și zău dacă înțeleg ceva. Membrii trupei se scaldă în adulație, conștienți de puterea lor de subjugare. Noroc că tot ce doresc e să-și facă adepții, cam 1500 la număr, să danseze pînă pică. Îmbrăcați în negru ceremonios, muzicanții primesc incantațiile fanilor ca niște creaturi celeste cu cîntări lumești. La comandă, o pădure de celulare se ridică. Liderul Nelu Vlad, singurul înveșmîntat din picioare pînă-n pălărie într-un azuriu de Voroneț, anunță cu patos că va cînta pentru sufletul nostru 40 de piese strînse în 37 de ani de carieră. Să înceapă cheful: veselnicii dansează frenetic, îmbrățișează străini, se prind în horă cu o mînă (cu cealaltă se filmează), își ridică pe umeri plozii, își sărută nevestele și soacrele, viermuiesc și hăulesc. Unii se mișcă bolovănos, alții mai cu talent, ca fata cu toate cele la vedere care a sărit pe mese încă de la primele acorduri și nu se mai oprește (dacă ai putea conecta un dinam la centura contrafăcută D&G, ai avea energie curată pentru tot anul viitor).
„D edicație pentru toți cei care mergeau cu Dacia la mare și dădeau casetofoanele la maxim pe muzica noastră.“ Amintirile dintr-o lume cu plăceri mai simple devin aproape solide… Ah, visînd la un Pepsi pe bancheta din spate, ce stă să se topească.
În adolescență, Azur îmi provocau alergie pentru că disprețuiam subcultura betoanelor periferice. Băieții care mă curtau erau triați după gusturile muzicale: rockeri, depeșiști (aprobați) și azuriști (snobați). Dar acum mi-e greu să rezist momentului care îi face pe toți să-și piardă mințile în sincron – „Mona“. Lăsați orice ironie, voi, ce intrați. Vibe-ul predispune la hiperbole, dar nu exagerez cu nimic cînd spun că o asemenea „unitate în diversitate“ n-am mai văzut de la Revoluție încoace. Ce ocazie ratată de cercetare sociologică! Care să fie explicația incredibilului cîrlig intergenerațional al formației? Sigur nu e numai nostalgia, pentru că o treime din public are 20 de ani și nu pare „s-o ardă la mișto“ (tînărul de lîngă mine cu tricou Sons of Anarchy își scuipă sufletul vers cu vers).
Azur a fost renegată de elite, de propagandă, de securiști și de televiziunea națională. N-a apărut în antologii de lux, dar a devenit cult. Avea un repertoriu suburban, cu melodii distribuite pe casete în autogări sau tîrguri, pe la paranghelii sau concerte semiclandestine. A fost etichetată drept precursoarea vulgarelor manelele pop, însă, comparativ, versurile sună de-a dreptul ingenuu (cine mai folosește cuvinte suave ca alint sau dezmierdare?): „Aoleu ce să mă fac, Doamne, eu / Se mărită Moooona / Nu știu, Doamne, ce-i cu ea“. Șlagărele, plasate undeva între lăutari și Mamaia, și bazate pe un sintetizator demodat ce azi se aude retro-cool, sînt simpliste, dar teribil de fredonabile, ca un vierme ce se strecoară, din ureche, direct în inimă și în picioare.
D acă adolescenta de la finalul anilor ’80, obsedată de topurile de la Europa Liberă, ar fi călătorit în timp ca să se vadă în postura unei femei de vîrstă mijlocie dansînd dezlănțuită pe formația detestată, și-ar fi tăiat probabil venele (pe bune și nu doar simbolic, cu acel gest jubilatoriu practicat de fanii Azur și Generic, ce se traducea prin „îmi place așa de tare, că-mi vine să mă mutilez“). Dar refuz să analizez și să mă rușinez prea tare, că ratez comuniunea. Și cred că orice aduce împreună oameni atît de diferiți în vremuri atît de scindate ar trebui îmbuteliat. Azurenii s-au căpătuit cu o aură de renegați, de haiduci muzicali care, într-o conjunctură ca aceasta, prinde și nuanțe patriotice: de 1 Decembrie, „Mona“, bisată de vreo șapte ori, a fost ca un imn. Oare nu e ăsta scopul suprem al cîntecului popular: să adune românii, să-i scoată din enclavele lor sociale și să-i facă să se întîlnească, cu veselie și mirare, într-o horă mare?
Anca Grădinariu este jurnalistă.
