Walt Disney: magician, manager, moralist
Una dintre cele mai vechi amintiri ale regizorului Roman Polanski reînvie una dintre puținele zile fericite petrecute în timpul Războiului. Rămas singur după ce părinții i-au fost trimiși de naziști în lagăr, el a rătăcit luni întregi pe străzile ghetoului din Cracovia, unde a descoperit, într-o pubelă, bucăți de peliculă din filmul lui Disney din 1937, Albă-ca-Zăpada. Bucuria descoperirii i‑a restituit pentru scurt timp sentimentul asociat de obicei cu peliculele „marelui Walt“: acea siguranță afectivă a copilăriei întreținută (și) cu ajutorul desenelor animate.
Fie duși de mînă de părinți la cinema să le vedem, fie că le-am privit pe un mic ecran acasă, primele scurtmetraje și lungmetraje Disney de care ne amintim lasă loc unor flash-uri de fericire ca acela evocat de Polanski, pe care numai de sentimentalism nu-l putem suspecta. Aici, la nivelul acestui prim contact cu lumea creată de părintele lui Mickey Mouse şi al industriei de animație, se confirmă reușita strategiei lui de creație și de marketing.
Fără să pună prea mult la inimă că unii l-au numit „un Rafael al prostului gust“ şi l-au condamnat pentru viziunea dulceagă asupra „Visului american“, Disney a ales să se adreseze clasei mijlocii pe înțelesul ei, să livreze optimism, atît de necesar în epoca marii crize economice (1929-1933), în timpul Războiului și, desigur, și după încheierea acestuia. Aşa cum observa George Littera, „seria cu Mickey Mouse, începută înainte de 1930, propune un personaj familiar, o imagine tonică a ingeniozităţii, a voinţei de a birui adversităţile vieţii, a optimismului candid (…), viziune care poate fi acceptată dacă ignorăm că şoricelul mai apare şi ca o emblematizare a americanului din middle class“ (în Istoria filmului universal 1895-1945, p. 245).
Conștient de avantajele serializării producției, de șansa ca publicul să se atașeze de personajele cu profil inconfundabil reluate de la un film la altul, Disney a adăugat ofertei sale atracția unor impecabile numere cîntate și dansate, incluse în toate filmele. Mesajele educative (judecate ca nesuferit de povățuitoare de unii) deveneau mai ușor acceptate în forma aceasta ludică.
Dacă stilul grafic al producțiilor disneyene a fost criticat pentru estetica lui de carte poştală, la limita kitsch-ului, producătorul de geniu argumenta că banalitatea desenelor este compensată de tuşa afectuoasă: linia este mereu rotunjită (definind „stilul în O“, al preferinţei pentru cerc şi elipsă), iar formele, amintind în general de fizionomia copiilor foarte mici, declanşează în spectator empatia. Calitatea şi abundenţa gagurilor incluse în serialele disneyene asigură, de asemenea, ataşamentul şi fidelitatea unui segment uriaş al publicului american şi de pretutindeni, de ieri și de azi.
Stilul producțiilor Disney comunică eficient o viziune asupra lumii care îl definește foarte bine pe magicianul-antreprenor. Influența recunoscută a apartenenței sale la ordinul masonic De Molay (căruia i s-a alăturat la 20 de ani) l-a făcut să-și asume, de bunăvoie, misiunea didactică de a promova constant precepte morale dragi Americii puritane. Cele şapte virtuţi cardinale elogiate prin filmele disneyene sînt: 1) iubirea faţă de părinţi; 2) reverenţa în faţa lucrurilor sfinte; 3) politeţea; 4) camaraderia; 5) fidelitatea; 6) curăţenia (la propriu şi la figurat); 7) patriotismul.
Toate filmele includ, în episoade amuzante sau aventuroase, o „morală“ care elogiază aceste virtuţi. Poate că tocmai pentru că Mickey Mouse a fost ales cel mai adesea avocatul acestor virtuţi, el a şi devenit destul de repede mai puţin simpatizat decît ceilalţi eroi ai serialului său, Donald Duck sau Goofy. Cînd Donald a devenit preferatul publicului, Disney nu a ezitat să-l folosească în propaganda antinazistă după intrarea SUA în război. În Donald Duck Army Ranger (1944), răţoiul ţîfnos e trimis în misiune pe frontul antifascist, la fel ca în super-amuzantul Der Führer’s Face (1943), în care satira la adresa lui Hitler aduce aminte de cele mai bune scene din Dictatorul (1940), genialul pamflet anti-Hitler al lui Chaplin.
Nemulţumirile faţă de didacticismul mesajelor educative din seria Mickey Mouse, dar şi faţă de estetica de cartolină a graficii, au apărut chiar în interiorul studioului, unde în 1941 s-a declanşat o grevă, urmată de plecarea greviştilor, care au fondat o companie concurentă, United Production of America, unde se promovau principii opuse producției Disney. Stilul „în O“ a fost acolo înlocuit cu „stilul în I“, epurat de ornamente, iar repertoriul de teme se adresa mai degrabă adulților. Nașterea unei reacții estetice înnoitoare este, indirect, un alt merit al lui Walt Disney, care i-a provocat pe cei formați la studioul său să experimenteze alte forme ale animației și să lupte pentru recunoașterea ei ca artă.
Disney a luptat pentru consolidarea prestigiului studioului și cu ajutorul lungmetrajelor, a căror perfecţiune formală și optimism seduceau publicul și criticii. După enormul succes global cu Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici (1937), alte incursiuni în lumi descrise cu simţul fabulosului şi cu mult fast au venit să confirme reputaţia „magicianului“: Pinocchio (1940), Fantasia (1940), Dumbo (1941), Bambi (1942) sau Trei cavaleri (1945). La Disney s-a realizat şi primul film de animaţie în Cinemascop, celebrul Doamna şi vagabondul (1955), un musical cu scene antologice, și Frumoasa din pădurea adormită (1958), primul lungmetraj de animație pe peliculă de 70 mm în Super Technirama şi cu sunet stereofonic.
Opera sa, devenită model pentru producţia de masă şi de serie, înnobilată de pasiunea arzătoare pentru muzica clasică, este, de fapt, puțin cunoscută în România și judecată în termeni maniheiști. Se crede că numeroasele Oscaruri îi legitimează în principal valoarea. Dar Disney a fost legitimat ca artist și de selectarea unor desene din filmele lui în mari muzee ale lumii, precum celebrul Muzeu de Artă Modernă din New York, sau de primirea titlului de doctor honoris causa al Universităţii Yale (1938).
Lăudat de mari cineaști ca Chaplin și Eisenstein, el a fost omagiat și de cel mai celebru animator de la noi, Ion Popescu Gopo, care i-a vizitat studiourile. Textul scris de el cu ocazia morţii marelui Walt (publicat în 1967, în catalogul festivalului de la Annecy) analizează în profunzime natura acestui fenomen: „Walt Disney adună cei mai buni desenatori din lume, creează o uzină în maniera lui Ford şi aplică diviziunea muncii artistice. Această diviziune determină eşecul sau succesul filmelor lui Disney. Desenatorii săi devin specialişti. Unii ştiu perfect să deseneze capete sau să redea expresii, alţii se pricep să redea atitudinea şi mişcările corpului, alţii desenează pliul veşmintelor, colorează, fabrică decorurile…
Vom vedea mereu filmele sale, îi vom vedea pe Pluto, Mickey şi Donald, căci desenatorii care le-au dat viaţă continuă să lucreze, studioul întreg funcţionează şi încă va funcţiona o sută de ani. Marea uzină funcţionează, dar Magicianul a murit“.
Gopo a anticipat supraviețuirea studioului Disney și a brand-ului asociat cu însăși ideea de cinema de animație. Sau – și mai precis – ideea de calitate a unei producții de animație care integrează cele mai noi tehnologii și tendințe culturale dominante.
Dana Duma este critic și istoric de film și predă istoria şi estetica filmului la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“.
