Abuz în scop „educativ“

Asistăm neputincioși, cu revoltă și angoasă morală, la un spectru larg de pedepse în tabloul contemporan planetar: de la execuții primitive și violente ale unor grupuri religioase, ale unor secte (crimele motivate ideologic, religios), la pedepsele îndelung gîndite ale unor sisteme juridice care acordă o încredere din ce în ce mai mare capacității de reparație morală. Toate tipurile de pedeapsă presupun pedeapsa fie ca un mijloc de a judeca și reprima individual, fie ca un mijloc de a educa. Educația are ținte culturale, de disciplină socială și de asumare a unor valori morale.

Sistemele educative (individuale, de stat sau de grup) se bazează pe cîteva nevoi umane fundamentale: nevoi vitale, de conservare a vieții, nevoia de a fi iubit, nevoia de a fi admirat, nevoia de a fi acceptat, nevoia de a fi drept și de a răspunde unor comandamente morale acceptate în grupul din care individul face parte.

Asistăm, de asemenea, la un spectru larg al asumării răspunderii părinților, școlii, instituțiilor de tot felul pentru educație: de la fatalism și încredințare la „voia Domnului“, la o implicare foarte responsabilă sau uneori hiperactivă sau hiperintervenționistă în educația copiilor și adulților.

În psihanaliză – spre deosebire de alte abordări –, ținem cont de cîteva postulate fundamentale pentru relația părinte-copil sau educator-educat: comunicarea inconștientă în relație și asimetria relației. Pornind de la aceste postulate, realizăm că părintele poate proiecta în propriul copil ceea ce este mai bun în el însuși, dar și ceea ce este mai rău în el însuși. În același timp, în nou-născut, părintele proiectează și propriile sale neputințe. Fie că proiectează tot ce este bun, tot ce este rău sau doar propria neputință, părintele reacționează în sensul proiecțiilor lui și adesea fără a ține cont de realitatea psihică a copilului său ca ființă diferită și separată.

Într-o primă categorie de părinți, lucrurile se întîmplă bine în mod natural, iar mesajele și acțiunile părintelui sînt absorbite de către copil și „educația reușește“. Copilul se simte protejat, validat, încurajat și înțeles. Nu este nevoie de pedeapsă. Este suficientă spaima copilului că ar putea pierde ceva prețios: iubirea părintelui.

Exista însă o altă categorie în care structura psihică a părintelui este suficient de fragilă încît părintele să se simtă amenințat de reacții și comportamente ale copilului său. Amenințat în interesele sale vitale, sociale sau de imagine. Amenințarea trezește violenţă. Violența poate fi afectivă, narcisică, fizică: retragerea reală a iubirii, disprețul, bătaia. Deși pot fi justificate sau raționalizate, aceste reacții dau seamă mai degrabă de eșecul comunicării dintre părinte și copil: un eșec al empatiei, un eșec al înțelegerii, un eşec al dragostei, în ultimă instanţă.

În al treilea caz, vorbim de părinți abuzatori din cauza unor trăsături perverse ale caracterelor lor. Aici nu mai este vorba despre pedepse, ci despre abuz fizic, afectiv și/sau sexual, practicat cu sadism, cu plăcerea de a face rău.

Vedem, așadar, că oricît s-ar justifica aceste comportamente parentale ca fiind cu scop „educativ“, ele ascund de fapt diferite forme de abuz. Acești copii vor ajunge ori victime perpetue, ori abuzatori la rîndul lor. Adaugăm aici și suferința sau boala psihică atunci cînd ei au fost atacați cu durere, dispreț sau neglijență în chiar nucleul ființei lor. Abuzul se perpetuează inter- și transgenerațional.

Nu putem, din punct de vedere psihanalitic, să clasificăm interacțiunea dintre două ființe doar observînd comportamente. Ar fi cu totul greșit.

Date fiind toate consecințele abuzului asupra copiilor, reglementările pentru protecția copilului au încercat să construiască unelte pentru a-l recunoaște și a-l elimina, protejînd copilul. S-a ajuns astfel – din motive „bune“ – la alte tipuri de abuzuri în numele protecției copilului, s-a ajuns la o hiperreglementare, și ea suspectă de a deveni abuzivă în unele cazuri. Nu puţine.

Pentru a preveni acest nou tip de abuz, sînt necesare mai multe evaluări: a copilului, a cuplului părinți-copil, a culturii sau religiei din care face parte familia, a valorilor ei culturale și morale. Este vorba despre o intervenție complexă.

Responsabilitatea este uriașă atunci cînd alegi între a evita o formă de abuz optînd pentru o acţiune care se poate transforma într-o altă formă de traumă, cum este aceea a separării de părinți. Trebuie să ținem cont în primul rînd că transformarea comportamentelor parentale și a valorilor lor „educative“ nu se face de pe o zi pe alta și trece în mod necesar printr-o fază fobică cu grad înalt de anxietate „Să nu dai în copilul tău“…

Această transformare a mijloacelor educative trece de asemenea printr o fază de comportamente false, imitative, învățate. De exemplu, vedem astăzi multe mame care renunță la instinctul lor matern pentru a aplica tot felul de tehnici de succes pentru „educația“ și creșterea copilului. Este o cale sigură de a falsifica și de a ataca relația naturală dintre părinte și copil. Cît despre pedeapsă, trebuie să ştim că adesea aceasta nu are efectul scontat decît în aparență. De multe ori, pedeapsa generează frică, opoziție, revendicare, umilință și violență.

Alternativa de a ne apropia de copil și de a-i înțelege motivele și/sau neputințele este adesea foarte dificilă, uneori imposibilă. Rămîne însă cea mai indicată cale pentru educație autentică, educația care nu naște ființe speriate, umile, ipocrite, cu false valori, cu suferință ascunsă.

Din fericire, oricîte reglementări s-ar introduce, nu se poate interveni în relația profundă dintre copil și părinte. Aici sîntem însă pe un teren incontrolabil, cu toate consecințele imaginabile, bune sau rele. Iluzia reglementării și a hiper-Reglementării poate face rău sau bine, dar rămîne o iluzie. După părerea mea, copiii trebuie separați de părinți numai în cazul abuzului fizic, afectiv și sexual de natură perversă.

Înainte de a educa prin pedeapsă, este nevoie să detectăm prezența sau absența iubirii și a înțelegerii. Dacă un psihanalist, un psiholog, un pedagog pot depăna eșecul de dragoste și comunicare, atunci și părintele, și copilul capătă o nouă șansă.

Vera Șandor este psihanalist.