Plagiatorii neplagiatori
Încep acest text cu o mărturisire: sînt doctor în Ştiinţele comunicării cu o teză despre cenzură în presa comunistă, pentru care am obţinut calificativul Summa cum laude, iar după susţinerea publică a lucrării am făcut depresie. Depresie postdoctorală. Cîteva luni de zile am încercat să îmi recompun viaţa profesională şi cea personală, abandonate timp de mai bine de trei ani. Nu îmi înţelegeam dimineţile în care nu mai trebuia să plec la arhive sau la bibliotecă, cu un sandviş şi o sticlă cu apă în geantă, şi nici serile în care, ritualic, citeam, scriam, ştergeam, citeam, scriam şi ştergeam din nou. Să mai spun ceva şi despre îndoieli, nesiguranţă, incertitudine, căutări, epuizare? Multe persoane care au muncit pe brînci pentru a-şi da doctoratul se vor regăsi, probabil, în această scurtă descriere. Nu cred că va fi şi cazul lui Victor Ponta, Gabriel Oprea, Petre Tobă sau Bogdan Licu.
Pe ultimii trei şi pe alţi cinci i-am demascat ca fiind plagiatori, iar motivaţia pentru care am stat la bibliotecă pentru a compara paragraf cu paragraf şi pagină cu pagină este uşor de înţeles dincolo de interesul jurnalistic. M-am simţit obligată moral să fac ceva pentru a-i separa pe doctorii oneşti de impostori. Atunci cînd se vorbeşte despre un fenomen, problema nu mai poate fi ignorată, iar intenţia mea a fost să arăt proporţiile plagiatului în tezele de doctorat. Fiecare din cele opt anchete a iscat dezbatere în spaţiul public, a stîrnit indignarea unei părţi a comunităţii academice, dar a produs şi multă tăcere. O tăcere suspectă şi complice a Academiei Române, a mediului universitar, a Parlamentului României, a liderilor politici. Probabil, pentru o societate obişnuită cu marile tunuri financiare, petrecute sub ochii aproape îngăduitori ai electoratului, acuzaţiile de furt al unor paragrafe sau capitole de cărţi aduse unor persoane publice, au părut de un ridicol profund. Însă furtul de cuvinte nu e cu nimic mai puţin grav decît, de exemplu, furtul de bani publici.
Plagiatul lui Victor Ponta a pus în mod ireversibil pe agenda publică chestiunea integrităţii academice, însă ne-a arătat, deopotrivă, forţa şi determinarea sistemului atunci cînd trebuie să-şi apere oamenii şi mai ales putreziciunea. Fostul premier social-democrat este în continuare doctor, iar „spălarea“ sa publică s a făcut în faţa unei societăţi lipsite de reacţie. Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare a fost desfiinţat, pe cînd Consiliului Naţional de Etică i-au fost inventate competenţe ad-hoc, totul pentru ca, în final, verdictul să fie de neplagiat. Eforturile de „albire“ a fostului premier au culminat cu soluţia de neîncepere a urmăririi penale dată de Parchetul General, instituţie condusă de Tiberiu Niţu (fost coleg de facultate şi grupă cu Victor Ponta), la o reclamaţie pentru plagiat: acuzaţiile nu au putut fi dovedite, printre altele, pentru că fonturile folosite la redactarea tezei lui Victor Ponta nu erau similare cu cele din cartea de unde copiase. Curată operaţiune „Nufărul“!
Realizarea unui plagiat are două limite. Prima, şi cea mai gravă, este copierea ad litteram pe care şi un elev de clasa a VII-a o poate descoperi fără greutate. Este plagiatul cel mai uşor de identificat, iar o astfel de constatare ar putea fi făcută inclusiv de o comisie de portari de prin universităţi. Cea de-a doua este sofisticată, subtilă, fiind vorba despre prelucrări elaborate ale unor texte, de preluarea unor idei şi îmbrăcarea lor într-o altă formă, necesitînd, în mod justificat, o comisie de experţi. Toate cazurile pe care le-am expus public fac parte din prima categorie, a plagiatelor grosolane, făcute de persoane care nu au nimic de-a face cu cercetarea ştiinţifică şi care, probabil, nu au avut în viaţa lor un permis de bibliotecă.
Dezbaterea publică pe tema plagiatului a fost relansată vara trecută, odată cu dovezile categorice care au vizat teza de doctorat a lui Gabriel Oprea. Lucrarea este un conglomerat de evidenţe scandaloase: nu are introducere sau concluzii, bibliografia conţine doar 24 de lucrări, iar printre autorii plagiaţi se numără, pe lîngă Nicolae Iorga, propriul său conducător de doctorat, profesorul Ion Neagu, şi unul dintre referenţii din comisia de susţinere, profesorul Nicolae Volonciu. În cazul lui Oprea, sistemul a reacţionat rapid pentru a îngropa scandalul – Consiliul Naţional de Etică (CNE) a emis un verdict de neplagiat în doar şapte zile de la apariţia acuzaţiilor în presă.
Dacă pentru spălarea ruşinii publice a lui Victor Ponta şi Gabriel Oprea s au desfiinţat şi înfiinţat comisii, legislaţia a fost interpretată abuziv, au fost emise verdicte-fulger, iar numele „specialiştilor“ care au ignorat evidenţele au fost trecute la secret, în cazul celorlalte persoane acuzate public de plagiat nu s-a întîmplat nimic. Neculai Onțanu (primarul sectorului 2), Bogdan Licu (prim-adjunct al procurorului general), Adela Popescu Neagu (secretara lui Gabriel Oprea), Loredana Radu (avocata lui Victor Ponta) şi Mihai Stânişoară (fost ministru al Apărării) au obţinut titlul de doctor sub coordonarea lui Gabriel Oprea la Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul“ (ANIMV) a Serviciului Român de Informaţii (SRI). Conducerea Academiei SRI a anunţat că verifică lucrările acestora şi atît. Academia de Poliţie, acolo unde Dumitru Pîrvu (adjunctul şefului Poliţiei Române) a devenit doctor tot sub coordonarea lui Gabriel Oprea, nu s-a obosit să comunice ceva.
Abia plagiatul lui Petre Tobă, actualul ministru de Interne, a reuşit să mişte decidenţii politici, însă într-o manieră neconvingătoare şi mai degrabă suspectă. Petre Tobă reprezintă vîrful imposturii academice – nu doar că a plagiat trei sferturi din teza de doctorat, însă la bibliografie i-a inclus pe faimoşii Joseph Stiglitz şi Barry Buzzan la litera „A“, trecînd înainte particula „Apud“, crezînd, probabil, că „Apud“ este numele de familie al celor doi. Cazul ministrului de Interne nu a mai apucat să ajungă în faţa unei comisii, pentru că ministrul Educaţiei, Adrian Curaj, colegul său de guvern, a revocat CNE şi a anunţat modificarea legislaţiei prin transferarea la universităţi a dreptului de a retrage titlul de doctor.
Decizia a stîrnit deja nenumărate controverse, fiind aplicabilă doar titlurilor viitoare, nu şi celor emise deja, deoarece în drept există un principiu al simetriei actelor juridice, adică doar cine a emis un act poate să îl anuleze sau să îl retragă. Însă dincolo de această dispută juridică, procedura de anchetă rămîne neclară. Dacă atribuţiile vor fi plasate total în responsabilitatea universităţilor, cine se va încrede în verdictul emis, de exemplu, de Academia SRI, instituţie total netransparentă, care s-a dovedit o adevărată fabrică de plagiate? Să laşi Academiei SRI dreptul de a-şi ancheta propriii doctori e ca şi cum ai pune un spărgător de bănci să repare un seif plin cu bani. În lipsa unei entităţi independente, care să funcţioneze ca instanţă de apel atunci cînd deciziile luate de universităţi ridică suspiciuni majore, e greu de crezut că vom vedea un titlu retras prea curînd.
Apoi, mai există o latură a responsabilităţii despre care nu vorbeşte nimeni: cea a conducătorilor de doctorat şi a profesorilor referenţi care decid acordarea titlului de doctor în baza unor teze plagiate. Nici un profesor părtaş la furtul doctorandului nu a păţit nimic, cum nu s-a întîmplat nimic nici în cazul şcolilor doctorale-fabrici de plagiate.
Ce am înţeles eu din experienţa demascării publice, pînă în acest moment, a opt plagiatori? Că instituţia demisiei de onoare nu există. Că guvernele trec, iar plagiatorii rămîn nepedepsiţi, cu funcţiile şi privilegiile intacte. Că noi, doctorii neplagiatori, sîntem egalii doctorilor plagiatori din cauza unei clase politice impotente, complice şi corupte moral.
Emilia Șercan este jurnalistă la PressOne.ro.
