Un puzzle sentimental
Î n urmă cu un timp, am făcut un dosar despre despărțiri. Întîlnirile de acum au așteptat cuminți să le vină rîndul pentru o temă în revistă. Am luat-o în sens invers, dar nu-mi pare rău, drumurile ocolite au uneori logica lor. De cele mai multe ori ne aflăm între ceea ce se termină și ceea ce începe, așa că momentul de acum mi s-a părut cel mai bun.
Am colecționat întîlniri de tot felul. Provocate, așteptate, ratate, pe repede înainte sau planificate. Sînt triste, amuzante, colorate, întîmplătoare, nostalgice.
Textele invitaților mei funcționează ca un puzzle sentimental, care dă măsura întîlnirilor care ne marchează, indiferent dacă ele se întîmplă în registru major sau minor.
Dacă ar fi să aleg o întîlnire din literatură, care îmi place enorm, aș alege-o pe cea din
a lui Flaubert. E acolo toată tensiunea începutului. Jocul de priviri, descoperirea celuilalt, promisiunea unei mari iubiri și spaima că îl poți pierde înainte de a-l cunoaște: „Ea era așezată în mijlocul băncii, singură de tot, sau cel puțin el nu desluși pe nimeni, uluit de privirea ochilor ei. Cînd trecu el, ea ridică fruntea; el își strînse umerii fără să vrea. După ce se așeză ceva mai departe pe aceeași latură, o privi.
Avea o pălărie mare de paie, cu panglici roz care-i palpitau în vînt la spate. Bandourile negre îi conturau coada sprîncenelor lungi, coborau foarte jos și păreau a-i strînge drăgăstos ovalul chipului. Rochia de muselină de culoare deschisă, stropită cu picouri mici, se răspîndea în multe cute. Broda ceva; și nasul drept, bărbia, toată făptura ei se profila pe fondul aerului albastru.
Cum stătea mereu în aceeași atitudine, el făcu cîteva ocoluri la dreapta și la stînga ca să-și ascundă manevra, apoi se instală foarte aproape de umbra ei rezemată de bancă și se prefăcu că privește o șalupă pe rîu.
Nu văzusese niciodată o piele brună atît de frumoasă, talie atît de cuceritoare, niște degete atît de fine, străbătute cum erau de lumină. Se uita la coșul ei de lucru, ca la un obiect extraordinar. Care îi erau numele, locuința, viața, trecutul? (…)
Un șal lung, cu dungi violete, era așezat în spatele ei, pe grilajul de aramă. De multe ori, în mijlocul mării, în serile umede, trebuia să-și fi înfășurat cu el mijlocul, să-și fi acoperit picioarele, să fi dormit în el! Dar, tras de franjuri, luneca încet încet, avea să cadă în apă. Frederic făcu un salt și-l prinse. Ea îi spuse:
– Vă mulțumesc, domnule!
Ochii lor se întîlniră.“ (Gustave Flaubert,
Editura Univers, 1976, traducere de Lucia Demetrius)
Uneori lumea se schimbă după astfel de întîmplări. Vă doresc să aveți parte de ele și să vă găsească, mai ales dacă nu mai credeți în ele. (
)
Ilustraţie de Ion BARBU
