Detoxifierea şi păcatul originar

O reclamă îmi sare pe ecran: Fericire prin detoxifiere! Parcă ar fi beatitudinea despre care vorbea Sfîntul Augustin… – îmi trece mie, livresc, prin minte. N-am timp însă nici să zîmbesc la această analogie că o doamnă cu un morcov în mînă mă apostrofează, bănuitor, din altă reclamă: Astăzi ţi-ai făcut cura de detoxifiere? Mă simt vinovat şi închid calculatorul. Dar vinovat am început să mă simt şi pe la tot felul de mese cînd eu (încă) mai mănînc cu poftă şi comentez dacă mîncarea e bună, în timp ce toţi ceilalţi se îngrijorează dacă face bine. Bine pentru corpul lor. Oare ce văd toţi oamenii ăştia la corpul lor de sînt aşa de îngrijoraţi în ultima vreme?

Îmi aduc aminte de cuvintele vizionarului Baudrillard, scrise acum aproape o jumătate de veac: „Timp de secole, a existat o străduinţă de a convinge oamenii că nu aveau (un corp, n.n.); astăzi există obstinarea sistematică de a-i convinge de corpul lor. O propagandă necontenită ne aminteşte (…) că nu avem decît un corp şi că trebuie să-l salvăm. (…) …totul probează astăzi că acest corp a devenit obiect de mîntuire. Acesta s-a substituit literalmente sufletului în această funcţie morală şi ideologică.“ Într-adevăr, corpul a devenit un cult, în cel mai religios sens cu putinţă.

Încă din zorii modernităţii, omul a refuzat să se mai considere o creaţie (a lui Dumnezeu), pentru a se impune ca un proiect (al său). Odată cu postmodernitatea, corpul a devenit la rîndul său un proiect. Corpul este „un proiect pentru care trebuie depus efort şi care trebuie realizat ca parte a identităţii individului“ – constată Chris Shilling.

„Recunoaşterea statutului de proiect al corpului înseamnă, pentru multe persoane, acceptarea faptului că aparenţa, mărimea, forma şi chiar şi conţinutul său sînt în mod potenţial deschise reconstrucţiei în concordanţă cu designul proprietarului său.“ Nici corpul nu mai este un dat – dacă nu de la Dumnezeu, măcar de la natură –, ci o construcţie: body-building. Ne construim deci corpul încă înainte de naştere, prin diverse controale genetice, după care îl modelăm, îl înmuşchiulăm şi îl înfrumuseţăm, îl siliconăm, îl subţiem, îl lungim, îl rotunjim şi, bineînţeles, îl slăbim.

Toate aceste griji, îngrijiri şi îngrijorări nu ţin însă doar de imagine, de aparenţa noastră, pe care ne-o dorim cît mai atrăgătoare şi care nu se mai mulţumeşte doar cu îmbrăcămintea şi machiajul, ci au devenit parte din însăşi esenţa individului. „Un om nou s-a născut…, o fiinţă al cărei «eu» a fost cuprins în corp: Egobody“ – constată Robert Redeker. „Această nouă fiinţă, preocupată de prezervarea corpului cu preţul sufletului, este preluată de exerciţii, medicină, securitate socială, stat, estetică, farmacologie sexuală şi morală, gimnastici, reclame…“

Dar lucrurile nu se opresc aici, căci a apărut transferul de organe şi, pentru cei care au bani, corpul poate fi schimbat aproape cu totul. În orice caz, nu peste mult timp, acest lucru va deveni posibil pentru mai toţi. De la corpul-natural am trecut deci la corpul-proiect şi ne îndreptăm spre corpul-transfer.

Care este însă crezul acestui cult, de ce ne uităm cu atîta veneraţie la propriul corp? Sună ca în poveşti: tinereţe fără bătrîneţe. Corpul este sediul acestui nou bun nepreţuit, tinereţea, scop şi rost al vieţii; şi este de datoria noastră să o protejăm şi să o slujim cu orice preţ. Viaţa veşnică de dincolo a fost înlocuită cu tinereţea veşnică de aici.

Aceasta înseamnă însă că moartea, moartea noastră cea de toate vieţile, trebuie să dispară de pe scenă. Şi chiar a dispărut, eufemizată, cosmetizată şi externalizată unor servicii specializate şi discrete. Moartea obişnuită a devenit invizibilă, iar expunerea ei s-a transformat în „pornografie“, după expresia lui Geoffrey Gorer. „Printre persoanele de peste 60 de ani, nu am putut găsi nici una care să nu fi asistat la o înmormîntare. Printre cunoştinţele de sub 30 de ani, nu am întîlnit nici una care să fi avut o experienţă similară“ – constată acesta. Iar străinii care dau nas în nas, la noi, cu un cortegiu funerar cu coşciugul deschis se cutremură şi întorc, speriaţi, privirea.

Acest crez aduce însă a „opiu pentru popor“, căci cultul corpului este o religie de piaţă: ce poate fi mai înălţător din punct de vedere al acesteia decît o armată de corpuri mereu tinere, care să poată depune toată energia lor pentru a munci şi a consuma fericite? Şi invers, ce poate fi mai contraproductiv decît acel memento mori al vremurilor apuse? Există aici o viclenie, căci, după cum ne aduce aminte Robert Bulliet, „ocultarea «morţii adevărate» este complementară ocultării «vieţii adevărate»“. Despărţirea morţii de viaţă este un truc de iluzionism publicitar, care profită de credulitatea muritorilor. Ce mai contează, cînd crezi, nu cercetezi…

Dar cheia întregului cult o oferă Graalul detoxifierii. Gîndiţi-vă puţin: nu ai de ce să predici detoxifierea corpurilor dacă nu crezi neabătut în toxicitatea lor, în natura lor toxică. Iar această natură toxică este păcatul originar al corpurilor noastre menite tinereţii fără bătrîneţe, după cum gestul lui Adam a fost păcatul originar al sufletelor noastre menite mîntuirii trudnice. Similar, corpul poate să păcătuiască din nou şi din nou, în-toxificîndu-se prin poftele sale nestăvilite, drept care trebuie să-şi spele mereu şi mereu păcatele prin apă distilată şi morcovi sau alte nobile penitenţe impuse de bisericile concurente ale nutriţioniştilor, farmaciştilor, culturiştilor şi altor foşti specialişti convertiţi la noua religie de piaţă. Este înălţător, trebuie să recunoaşteţi!

Ce să-i faci, nu te pui cu credinţa omului! Dar nici măcar în creştinism nu-mi plac habotnicii, iar pe fundamentalişti îi detest. În ceea ce îi priveşte pe habotnicii cultului corpului, aceştia pur şi simplu mă scot din sărite. De fapt, mi se par ridicoli pînă în momentul în care, cu o privire de iniţiaţi, vor să mă convertească la dreapta lor credinţă şi să jur călare pe un aparat de fitness şi cu mîna pe morcov că voi muri sănătos, întru gloria corpului de-a pururea detoxifiat. De asemenea, deşi sînt o fire compasivă, îmi este greu să le plîng de milă cînd îi ia cu ameţeală la serviciu sau leşină pe stradă în urma îndeplinirii cu prea mult sîrg a sfintelor lor canoane de mîntuire a corpului. Aşa că, impertinent şi impenitent, mă declar eretic!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, Bucureşti, 2014.