Detoxifierea şi păcatul originar

Publicat în Dilema Veche nr. 621 din 14-20 ianuarie 2016
Bacalaureatul părinţilor jpeg

O reclamă îmi sare pe ecran: Fericire prin detoxifiere! Parcă ar fi beatitudinea despre care vorbea Sfîntul Augustin… – îmi trece mie, livresc, prin minte. N-am timp însă nici să zîmbesc la această analogie că o doamnă cu un morcov în mînă mă apostrofează, bănuitor, din altă reclamă: Astăzi ţi-ai făcut cura de detoxifiere? Mă simt vinovat şi închid calculatorul. Dar vinovat am început să mă simt şi pe la tot felul de mese cînd eu (încă) mai mănînc cu poftă şi comentez dacă mîncarea e bună, în timp ce toţi ceilalţi se îngrijorează dacă face bine. Bine pentru corpul lor. Oare ce văd toţi oamenii ăştia la corpul lor de sînt aşa de îngrijoraţi în ultima vreme?

Îmi aduc aminte de cuvintele vizionarului Baudrillard, scrise acum aproape o jumătate de veac: „Timp de secole, a existat o străduinţă de a convinge oamenii că nu aveau (un corp, n.n.); astăzi există obstinarea sistematică de a-i convinge de corpul lor. O propagandă necontenită ne aminteşte (…) că nu avem decît un corp şi că trebuie să-l salvăm. (…) …totul probează astăzi că acest corp a devenit obiect de mîntuire. Acesta s-a substituit literalmente sufletului în această funcţie morală şi ideologică.“ Într-adevăr, corpul a devenit un cult, în cel mai religios sens cu putinţă.

Încă din zorii modernităţii, omul a refuzat să se mai considere o creaţie (a lui Dumnezeu), pentru a se impune ca un proiect (al său). Odată cu postmodernitatea, corpul a devenit la rîndul său un proiect. Corpul este „un proiect pentru care trebuie depus efort şi care trebuie realizat ca parte a identităţii individului“ – constată Chris Shilling.

„Recunoaşterea statutului de proiect al corpului înseamnă, pentru multe persoane, acceptarea faptului că aparenţa, mărimea, forma şi chiar şi conţinutul său sînt în mod potenţial deschise reconstrucţiei în concordanţă cu designul proprietarului său.“ Nici corpul nu mai este un dat – dacă nu de la Dumnezeu, măcar de la natură –, ci o construcţie: body-building. Ne construim deci corpul încă înainte de naştere, prin diverse controale genetice, după care îl modelăm, îl înmuşchiulăm şi îl înfrumuseţăm, îl siliconăm, îl subţiem, îl lungim, îl rotunjim şi, bineînţeles, îl slăbim.

Toate aceste griji, îngrijiri şi îngrijorări nu ţin însă doar de imagine, de aparenţa noastră, pe care ne-o dorim cît mai atrăgătoare şi care nu se mai mulţumeşte doar cu îmbrăcămintea şi machiajul, ci au devenit parte din însăşi esenţa individului. „Un om nou s-a născut…, o fiinţă al cărei «eu» a fost cuprins în corp: Egobody“ – constată Robert Redeker. „Această nouă fiinţă, preocupată de prezervarea corpului cu preţul sufletului, este preluată de exerciţii, medicină, securitate socială, stat, estetică, farmacologie sexuală şi morală, gimnastici, reclame…“

Dar lucrurile nu se opresc aici, căci a apărut transferul de organe şi, pentru cei care au bani, corpul poate fi schimbat aproape cu totul. În orice caz, nu peste mult timp, acest lucru va deveni posibil pentru mai toţi. De la corpul-natural am trecut deci la corpul-proiect şi ne îndreptăm spre corpul-transfer.

Care este însă crezul acestui cult, de ce ne uităm cu atîta veneraţie la propriul corp? Sună ca în poveşti: tinereţe fără bătrîneţe. Corpul este sediul acestui nou bun nepreţuit, tinereţea, scop şi rost al vieţii; şi este de datoria noastră să o protejăm şi să o slujim cu orice preţ. Viaţa veşnică de dincolo a fost înlocuită cu tinereţea veşnică de aici.

Aceasta înseamnă însă că moartea, moartea noastră cea de toate vieţile, trebuie să dispară de pe scenă. Şi chiar a dispărut, eufemizată, cosmetizată şi externalizată unor servicii specializate şi discrete. Moartea obişnuită a devenit invizibilă, iar expunerea ei s-a transformat în „pornografie“, după expresia lui Geoffrey Gorer. „Printre persoanele de peste 60 de ani, nu am putut găsi nici una care să nu fi asistat la o înmormîntare. Printre cunoştinţele de sub 30 de ani, nu am întîlnit nici una care să fi avut o experienţă similară“ – constată acesta. Iar străinii care dau nas în nas, la noi, cu un cortegiu funerar cu coşciugul deschis se cutremură şi întorc, speriaţi, privirea.

Acest crez aduce însă a „opiu pentru popor“, căci cultul corpului este o religie de piaţă: ce poate fi mai înălţător din punct de vedere al acesteia decît o armată de corpuri mereu tinere, care să poată depune toată energia lor pentru a munci şi a consuma fericite? Şi invers, ce poate fi mai contraproductiv decît acel memento mori al vremurilor apuse? Există aici o viclenie, căci, după cum ne aduce aminte Robert Bulliet, „ocultarea «morţii adevărate» este complementară ocultării «vieţii adevărate»“. Despărţirea morţii de viaţă este un truc de iluzionism publicitar, care profită de credulitatea muritorilor. Ce mai contează, cînd crezi, nu cercetezi…

Dar cheia întregului cult o oferă Graalul detoxifierii. Gîndiţi-vă puţin: nu ai de ce să predici detoxifierea corpurilor dacă nu crezi neabătut în toxicitatea lor, în natura lor toxică. Iar această natură toxică este păcatul originar al corpurilor noastre menite tinereţii fără bătrîneţe, după cum gestul lui Adam a fost păcatul originar al sufletelor noastre menite mîntuirii trudnice. Similar, corpul poate să păcătuiască din nou şi din nou, în-toxificîndu-se prin poftele sale nestăvilite, drept care trebuie să-şi spele mereu şi mereu păcatele prin apă distilată şi morcovi sau alte nobile penitenţe impuse de bisericile concurente ale nutriţioniştilor, farmaciştilor, culturiştilor şi altor foşti specialişti convertiţi la noua religie de piaţă. Este înălţător, trebuie să recunoaşteţi!

Ce să-i faci, nu te pui cu credinţa omului! Dar nici măcar în creştinism nu-mi plac habotnicii, iar pe fundamentalişti îi detest. În ceea ce îi priveşte pe habotnicii cultului corpului, aceştia pur şi simplu mă scot din sărite. De fapt, mi se par ridicoli pînă în momentul în care, cu o privire de iniţiaţi, vor să mă convertească la dreapta lor credinţă şi să jur călare pe un aparat de fitness şi cu mîna pe morcov că voi muri sănătos, întru gloria corpului de-a pururea detoxifiat. De asemenea, deşi sînt o fire compasivă, îmi este greu să le plîng de milă cînd îi ia cu ameţeală la serviciu sau leşină pe stradă în urma îndeplinirii cu prea mult sîrg a sfintelor lor canoane de mîntuire a corpului. Aşa că, impertinent şi impenitent, mă declar eretic!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog, Editura Trei, Bucureşti, 2014.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
BBC: Unanimitate în guvernul israelian privind răspunsul la atacul iranian
Hanoch Milwidsky, vicepreședinte al parlamentului israelian și membru al Knessetului din partea Partidului Likud al premierului Netanyahu, a declarat pentru BBC că există unanimitate în guvernul israelian cu privire la faptul că ar trebui să existe un răspuns la atacul iranian.
image
Topul țărilor europene cu cei mai educați locuitori. Pe ce loc e România
Ponderea persoanelor cu studii superioare este mai mare în țările nordice și baltice, iar femeile sunt, în general, cele mai educate. România are cel mai mic procent din UE în ceea ce privește numărul de persoane cu studii superioare.
image
Televiziunea iraniană, fake news grosolan despre atacul asupra Israelului. Ce video a arătat populației ca fiind „lovitura de succes” VIDEO
Televiziunea de stat iraniană a difuzat duminică, în mod repetat, o înregistrare video cu un incendiu în Chile, susținând că este vorba de imagini cu rachete care au lovit cu succes ținte din Israel.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.