Speriaţi de Oglinda Magică
Este o mare deosebire între cum percepeam eu filmele clasice Disney în copilăria mea românească a anilor ’70 şi cum le percepe fiul meu crescut în Anglia ultimilor zece ani. Pentru mine, fie la cinema, fie la televizor, vizionarea unui film Disney era un moment de nec plus ultra, scufundare totală în lumea personajelor animate, urmat apoi de comentarii cu prietenele de aceeaşi vîrstă, din clasă sau de la bloc, în jurul căruia defilam ca piticii din Albă-ca-Zăpada, fredonînd „Hai-ho, hai-ho“, sau dansam şi cîntam în gura mare ca ursul Baloo şi Mowgli din Cartea Junglei.
Mickey Mouse și Donald Duck apăreau des la televizor, nu trebuia să plătim, ca acum, pentru televiziune prin cablu sau DVD-uri ca să îi vedem. Televiziunea britanică rareori transmite un film Disney clasic, probabil că au contracte foarte stricte cu compania americană. Comparativ cu alte firme de animaţie, DVD-urile Disney sînt renumite ca avînd preţurile cele mai mari. Iar dacă intri într-un magazin Disney (să nu mai vorbim de o excursie la Disneyworld, la Paris sau în Florida…), ca părinte, eşti imediat izbit de amploarea industriei acestei companii, iar copilul tău va fi absorbit şi uşor zăpăcit de valul obiectelor Disney de pe rafturi: personaje de pluş sau de plastic, în diferite mărimi, costume pentru dressing up, căni de plastic, rucsacuri, tricouri, DVD-uri, păpuşi, papuci, halate Disney etc. Reacţia fiului meu, John, într-un asemenea magazin, a fost de a cumpăra repede ce îl interesa şi apoi de a pleca imediat.
Am fost surprinsă să descopăr că pentru băiatul meu, născut şi crescut în Anglia, filmele clasice Disney nu sînt la fel de importante cum au fost pentru mine, cu o singură mare excepţie: 101 dalmaţieni, pe care John l-a revăzut de zeci de ori, de cînd avea 4 ani pînă acum, la vîrsta de 10 ani, împreună cu toate urmările posibile: 101 dalmaţieni 2, 102 dalmaţieni, jocurile video, precum şi filmele omonime cu actori reali, cu fenomenala Glenn Close în rolul Cruellei de Vil. Ca personaj negativ, Cruella de Vil intră în aceeaşi categorie cu Regina-Vrăjitoare din Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici, primul mare film de animaţie de lungmetraj, produs de Disney în 1937. A fost şi printre primele filme Disney pe care am încercat să i le arăt lui John cînd era mai mic, poate prea mic, la 4-5 ani, pentru că nu a vrut să-l vadă, speriat de Oglinda Magică şi de transformarea Reginei într-o sinistră vrăjitoare. Am aflat apoi şi de reacţia altor copii britanici, care fugeau să se ascundă după uşă la apariţia acestei Regine malefice. Ei cresc uitîndu-se la personajele calme, super-colorate şi paşnice de la CBeebies, CBBC sau CITV (canalele pentru copii ale televiziunilor britanice BBC şi ITV); aceste personaje au de rezolvat, în general, mici complicaţii ale situaţiei (hai să găsim mingea pierdută în parc!), în orice caz nu probleme de viaţă şi de moarte, cum apar în multe din filmele Disney clasice bazate pe poveştile tradiţionale (este moartă sau nu Albă-ca-Zăpada în sicriul ei de cleştar ?)… Multă vreme nu am putut să ne uităm pînă la sfîrşit nici la Pinocchio, din cauza „răilor“ de Vulpoi şi Motan şi a peripeţiilor prea dramatice prin care trecea Pinocchio, de care John era atît de impresionat încît plîngea.
Lucrurile stau însă mult mai bine cu filmele animate curente care apar pe bandă rulantă în cinematografe; le vedem cam pe toate, produse de variate companii între care nu facem mare deosebire; ne lăsăm prinşi în toate maniile la zi, precum Despicable Me cu ai săi Minions, un personaj colectiv amuzant şi pentru adulţi. Copiilor britanici le plac filmele animate care să fie funny şi cu happy-end. Pentru ei, filmele sînt pentru relaxare, nu pentru idolatrizarea personajelor animate, după care nu vor să se modeleze şi de care, mai ales, nu vor să fie speriaţi. Monştrii animaţi se dovedesc întotdeauna a fi iubitori şi buni, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat.
Cantitatea filmelor animate pe care le vede fiul meu este incomparabil mai mare faţă de cele vizionate de mine în anii ’70. În afară de producţiile Disney recente, precum Toy Story, Bolt, Planes, sau de la alte companii – 20th Century Fox cu Ice Age, Dreamworks cu Monsters vs Aliens sau faimoasa parodie anti-Disney Shrek, Sony Pictures cu Hotel Transylvania – alte favorite ale întregii familii includ: Scooby-Doo (Warner Bros/Hanna-Barbera), Aventurile lui Tin-Tin (bazate pe benzile animate ale belgianului Hergé), Ştrumfii (originari tot din Belgia, relansaţi recent în lumea anglofonă ca Smurfs), Wallace and Gromit şi Shaun the Sheep (de la compania britanică Aardman). Alături de fiul meu, redevin şi eu reabsorbită în lumea filmelor animate; aventura continuă!
Carmina Francis este traducătoare şi instructoare şcolară de limba engleză la Liverpool.