Asfalt tango
N oţiunea de drum e prea largă. Aşa că nu chiar despre drumurile noastre toate vrem să vorbim, aşa cum zice şlagărul, ci doar despre unele, în special cele fizice. Trăim într-o ţară încă destul de rurală, cu trecut rural şi care speră la un viitor mai urban. Probabil că din cauza acestei ruralităţi avem şi o tradiţie a drumurilor proaste, perpetuată peste secole. Astăzi, dacă ne comparăm chiar şi numai cu ţările din jur, nu putem decît să începem să ne punem întrebări, să ne îngrijorăm. E adevărat că, în ultimii ani, drumurile s-au îmbunătăţit, dar nu destul de repede şi nu pe măsura nevoilor şi dorinţelor noastre. Un universitar român din Suedia observa de curînd că administraţia din România nu are curajul să deschidă drumuri noi şi că majoritatea şoselelor noastre urmează traseele vechilor drumuri medievale, care astăzi sînt, bineînţeles, insuficiente. Planurile de construire cu care vin oficialii noştri sînt haotice sau de-a dreptul iluzorii. E poate capitolul la care incapacitatea statului, a administraţiei şi a guvernelor se vede în modul cel mai concret. Am putea chiar să măsurăm performanţele guvernelor doar în kilometri de autostradă.
În construirea acestora, nu de bani am dus lipsă în ultimii ani, ci de organizare şi eficienţă, aşa cum observa, recent, chiar premierul. Unele drumuri s-au schimbat, cum spuneam. Dar şi obiceiurile celor care le parcurg par a se fi schimbat. S-au înmulţit şoferii mitocani, aşa cum observă un colaborator. Poate că oamenii nu le folosesc cum trebuie şi pentru că drumurile n-au fost construite cu gîndul la folosul oamenilor. De multe ori s-au făcut ori s-au îmbunătăţit din interese mărunte şi temporare, din calcule electorale pe termen scurt. Planurile urbanistice care privesc străzile, trotuarele, pistele de biciclete, ca să nu mai vorbim de autostrăzile suspendate, sînt de foarte multe ori prost făcute, prost gîndite şi mereu ajustate.
Mi-amintesc cînd, prin anii ’90, filozoful Gabriel Liiceanu, exasperat de starea drumurilor care erau şi mai proaste decît astăzi, se întreba dacă nu e cazul să punem fiecare mîna pe lopată şi să ne reparăm propriul drum. Eu chiar am făcut ceva de genul ăsta. Într-un sat izolat de munte am început, cu nişte prieteni şi vecini, să săpăm cu tîrnăcoapele o cale secundară de acces pentru maşini. Alţi particulari, mai pricepuţi şi mai înstăriţi, au preluat apoi lucrările şi au turnat şi bitum. Ulterior, cu fonduri europene, Primăria a asfaltat drumul mare, din centrul satului. Dincolo de faptul că maşinile circulă în condiţii civilizate şi că în zonă au apărut şi nişte pensiuni, copiii localnicilor se dau acum cu rolele pe stradă, ceea ce înainte era de negîndit. Asfaltul aduce bunăstare şi civilizaţie. Asfaltul favorizează schimburile şi capitalismul. Sigur, uneori poate aduce şi ceva mai multă mitocănie. Dar întotdeauna sînt nişte riscuri… (
)
Ilustraţie de Ion BARBU
