Ioana NICOLAIE

Credem, mai departe, că nu poate exista educație fără cărți citite. Și știm că fără educație nu există viitor.

Cum să concureze cărțile cu un joc care-ți dă satisfacție imediată?

Înăuntrul ei se făcuse cel mai mare întuneric, dar uite că, din vreme în vreme, mama știa cum să dezghioace lumina.

Cum se desparte de toate o mamă?

Cei care mi-au deschis ușa și m-au găzduit trei zile, cît au ținut examenele, erau niște străini. Nu știu dacă azi ar mai fi posibile întîmplări ca asta.

Zilele acestea am comandat 550 de cărți, superbe, cele mai frumoase de pe piață, ca de obicei, pentru cea de-a zecea Bibliotecă Melior. Nu-mi vine să cred că am reușit în cîțiva ani să donăm cîteva mii de cărți, că au fost oameni care ne-au

Cărțile mele traduse? De bună seamă sînt deosebit de norocoase. Și nu doar pentru că se găsesc acum între alte coperte, în cuvinte de neînțeles pentru mine, ci pentru că în cazul fiecăreia a existat o poveste prealabilă. De pildă, cînd am găsit în

La șapte ani n-am știut ce să fac. Abia la doisprezece ani, cînd mama a stat mult în spital cu o soră căreia de la naștere nu i s-au dat șanse de supraviețuire, am fost un substitut rezonabil de mamă.

– Ai fost cumva la mare?! Văd că te-ai prăjit rău. Dă cu iaurt, că altfel rămîi fără piele.

De ce să nu se introducă o oră obligatorie de lectură în școală în care copiii să discute cărțile care le spun lor ceva, de la cele clasice, ­căci Micul Prinț și Tom Sawyer sînt iubiți în continuare, pînă la cele cu personaje ca Bastian, Jim Năsturel, Matilda, sau zmeii din Enciclopedia Zmeilor, sau Apolodor, sau eroii lui Florin Bican, T.O. Bobe, Lavinia Braniște, Adina Popescu ș.a.

„Leipzig citește“ este sloganul pe care-l vezi peste tot în luna martie în orașul în care se desfășoară al doilea cel mai important tîrg de carte din Germania. Aici începe primăvara, spun germanii, așa cum toamna prinde avînt la Frankfurt, la celălalt tîrg de carte, uriaș, cu sute de expozanți și cu hale nesfîrșite. Prin contrast, Leipziger Buchmesse e mai prietenos, mai cald cu vizitatorii lui, mai atașant.

Lecția se numea „Plugușorul“ și trebuia știută pe de rost, ca toate celelalte poezii din carte.

Pileam sîrguincios, ne coordonam alert mișcările, izbucneam cînd și cînd în hohote de rîs, simțind însă cu toții că adevărata menghină nu era aceea spre care ne înclinam răsuflînd a­buri înghețați, ci una mult mai mare, care mesteca între fălci nu doar ateliere de liceu, fabrici, instituții și orașe.

El nu a mai deschis palma decît atunci cînd bomboana, topindu-se, a început să i se scurgă spre încheietură. Degetele i se făcuseră ciocolatii, iar fosta inimă ajunsese o pastă diformă. E greu de descris deznădejdea care l-a cuprins. Descoperise timpul, continua iluzie, iar asta îl covîrșea.

Înțeleg și de ce copilul meu mi-a spus, cînd abia trecuse în clasa a treia, că „fetele sînt mai proaste decît băieții“. Ca să ajungă la concluzia justă, nu i-am ținut un discurs despre sexism, ci l-am întrebat cine ia mereu cele mai bune note din clasă, cine citește cel mai mult, cine este cel mai bun prieten.

Seara ne pregăteam pentru viaţă, tremurînd

Cu un fier de călcat mi-am lipit tinerețea.

Acum ştiu că după un timp te opreşti Cu pasul pe sfert

„Fac ce vreau aici, în cartier!“ îmi spunea deunăzi un copil de 12 ani. „A înnebunit profesorul. Acum ne dă şi de citit. De parcă n-ar fi de-ajuns televizorul şi computerul!“ se arăta indignată o fetiţă de aceeaşi vîrstă. „Ce aia a mea vrei? Ia mai du-te-n pisici!“ îi striga un copil suav, de vreo 6 ani, unui tovarăş de joacă.

Hîrtie proastă, ilustraţie proastă, rime şchioape, propoziţii agramate şi, în cazul manualului preferat de foarte multe învăţătoare, tipărit de Editura Aramis şi scris de Cleopatra Mihăilescu şi Teodora Piţilă, o lipsă totală de imaginaţie.

M-am obişnuit să trăiesc pe o jumătate de pernă pe o jumătate de pat