Marea de pe bloc

Publicat în Dilema Veche nr. 705 din 24-30 august 2017
Marea de pe bloc jpeg

– Ai fost cumva la mare?! Văd că te-ai prăjit rău. Dă cu iaurt, că altfel rămîi fără piele.

Întrebarea mi s-a pus într-o dimineață de luni de fata care se ocupa, ca și mine, de galantarul cu patiserie de la Three Stars. Nu, nici vorbă, i-aș fi putut răspunde, dacă nu ne-ar fi fixat mustrător egipteanul Nabil. Mai curînd marea plutise gigantică peste București, lipindu-se de blocul de zece etaje în care locuiam cu chirie. Și eu o simțisem, îi ghicisem suflarea sărată, așa că imediat am dat fuga pe scara ce ducea deasupra clădirii. Terasa, neagră de la păcura folosită spre etanșeizare, se întindea moale în fața mea. Din loc în loc se mai găsea totuși cîte-o insulă de ciment pe care să-ți poți potrivi cearșaful. Cum era duminică și aveam cîteva ceasuri libere, am decis să fac plajă. Cerul sclipea alb, ca o dungă de ceață, vîntul nu adia, iar dacă te ridicai puțin în capul oaselor puteai zări creștetul blocurilor de la Timpuri Noi, cartierul mușcat acolo și neterminat, cu gingiile de ciment la vedere, cu drumurile încă desfundate, cu terenuri virane năpădite de bălării. Circul Foamei își arăta scheletul rotunjit parcă la doi pași, dacă aș fi înotat prin aer aș fi ajuns într-o clipită deasupra cupolei ce începea să se ruineze, trecuseră deja cîțiva ani de la Revoluție, iar temeliile știrbe, fără ferestre și fără o parte din zidurile exterioare deveneau tot mai negre, tot mai cotropite de distrugere.

– Cînd să fi plecat la mare?! i-am răspuns nedumerită, lustruind de zor sticla prin care clienții urmau să se zgîiască la merdenele minunate, covrigi parfumați cu nucă, plăcinte arăbești și alte bunătăți pe care le vindeam noi, fetele angajate la sirianul ai cărui ochelari își mișcau aspru ramele de aur, noi, tinerele corespunzînd perfect afișului lipit permanent de geam, cel cu „angajăm fete frumoase, neapărat sub douăzeci și cinci de ani“. Purtam uniformă roșie și șepcuță neagră și ni se interzicea să vorbim una cu alta, căci, dacă nu aveam client la tejghea, trebuia să curățăm continuu suprafețele, să facem cornete, să ne ocupăm de înghețate, să ne pricepem la cappuccino, să dăm cîte-o mînă de ajutor și-n spate, la bucătărie, căci tăvile cu pui trebuiau aduse și aranjate în vitrine, să spălăm pe jos, fiindcă totul trebuia să rămînă lună, unsuroșenia n avea ce să caute în fast-food-ul central, unul din primele apărute în oraș. Ni se dădea cîte-o duminică liberă de două ori pe lună, cît să ne amintim că există și ceasuri goale pe care eu, una, aș fi vrut să le pot întinde cît mai tare, ca să pun înăuntru și parte din cărțile pe care le luasem de la bibliotecă, și un drum pînă la ai mei, în nordul țării, deși asta mi-ar fi golit buzunarele, și o după-amiază în Tineretului, parcul sălbăticit din apropiere, poate și un film și, mai ales, o fugă pînă la mare. Nu o văzusem niciodată, precum Eminescu, îmi ziceam, făcînd haz de necaz. Dar lucram la Three Stars, așa cum în anul de dinainte, cel de după terminarea liceului, îmi încercasem rezistența într-un bar.

Fetele rămîneau la sirian cam o săptămînă, maximum două, ca să plece fără nici un leu, căci încă nu li se împlinise luna. Apăreau însă mereu alte angajate de probă, atrase de cămășile noastre călcate la dungă, de fustele roșii și scurte, de aerul atît de occidental prin comparație cu acela al cîrciumilor comuniste din vecinătate. Descoperisem întîmplător afișul, exact în ultima zi de sesiune, avea să mă salveze, desigur, căci altfel cum să rezist peste vară în București? Pînă-n toamnă se întindeau trei luni nesfîrșite, iar eu trebuia să-mi pot plăti chiria. Colegii mei se risipiseră care încotro, cei mai mulți prin orașele lor, iar unii, mai norocoși, prin Vamă, unde se strîngeau artiștii, și neconvenționalii, și beatnicii întîrziați, și interesanții, cei cu oarece glagorie la cap, rockerii, depeșerii și așa mai departe. Cum să nu mă gîndesc cu oarecare invidie la ei?

Marea îmi ieșise prima dată în cale din biletele în tabăra la Năvodari pe care le anunța la început de mai tovarășa învățătoare. Costau trei sute cincizeci de lei, o sumă colosală pentru copiii ca mine, născuți într-un oraș de munte, din nordul țării, care aveau acasă frați mai mici și mai mari și care merseseră cu trenul doar de cîteva ori, pe distanțe de pînă-n treizeci de kilometri. Valurile albastre se găseau mai mult în desenele animate cu Sinbad, la capătul pămîntului, sau în blocurile de desen ale celor cîțiva fericiți din școală care le văzuseră de-adevăratelea și care se întorseseră cu o piele neverosimil de brună. Dacă în clasa întîi am plîns că vreau și eu să merg la mare, așa, ca pionierii aceia pe care-i văzusem la televizor într-o emisiune despre minunatele tabere ale vremii, mai tîrziu nici n-am mai adus vorba, ar fi fost degeaba. Așa că marea a continuat să vină și să plece în fiecare lună mai, cînd tovarășa strîngea banii și tăia unul după altul locurile. Odată ce se ocupa și ultimul, spuma ei se retrăgea, lăsînd loc liniștii. Și dacă tot eram niște mari norocoși, căci ne născuserăm într-o minunată stațiune balneo-climaterică, ce ne oprea să batem munții în lung și-n lat?

– Nu, n-am fost nicăieri, nici măcar la ștrand. Am făcut plajă… pe bloc! i-am răspuns colegei, aranjînd prețurile nerușinat de mari ale palmierilor și-ale brînzoaicelor. Și asta a fost tot, în mai puțin de un ceas aveam să uit cu totul discuția aceasta, cît și vagul sentiment de satisfacție pe care-l avusesem cînd colega mea bănuise că eu aș fi putut da o fugă pînă pe litoral. Un client oțărît apucase deja să șteargă cu noi pe jos, avea să vorbească el cu patronul ca să ne dea afară. Cum îndrăzneam să ne batem joc de el și să-i vindem aripioare tari ca piatra? Și-n cappuccino de ce puneam înghețată în loc să-l preparăm ca la carte, cu spumă de lapte și cu scorțișoară, așa cum văzuse el în Franța?

La Three Stars am rezistat trei luni, cît a ținut vacanța, adică mai mult ca orice altă fată angajată acolo. Plajă am mai făcut în vreo două duminici, tot pe bloc, și cum nu mă jupuisem cine știe ce, în ciuda tenului deschis, în toamnă, cînd au început cursurile, pielea încă-mi lucea arămiu, de parcă m-aș fi bronzat pe cel mai frumos litoral. În octombrie am reușit să mă mut într-un cămin studențesc unde prinsesem, în sfîrșit, un loc.

Cît despre marea reală, aveam s-o văd în anul următor, cînd terminasem cu bursă și am putut cere bilete gratuite la Costinești. Despre cum am stat o săptămînă la căsuțe, în cea mai mare înghesuială pe metru de pat, despre cum nu te puteai spăla decît cu apă rece la cele cîteva dușuri comune, despre dragoste și bucurie concentrată, despre părul meu lung pe care am sfîrșit prin a nu-l mai putea descîlci, dar mai ales despre valurile pe care am hotărît să le tai drept, în fiecare vară, așa cum le desenasem cîndva în caietele copilăriei mele comuniste, o să scriu, poate, altă dată. 

Ioana Nicolaie este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este Pelinul negru (Editura Humanitas, 2017).

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Alimente sățioase și care nu îți pun în primejdie silueta. Medic: „Fericiți și cu burta plină…chiar se poate!”
Medicul nutriționist Mihaela Bilic a dezvăluit duminică, 19 mai, într-o postare publicată pe Facebook, care sunt alimentele care te mențin sătul pentru mai mult timp și cu puține calorii.
image
Ce taxe turistice se percep în marile orașe din Europa. Atena bate recordurile
Un număr tot mai mare de orașe din Europa impun sau măresc costul taxelor turistice pentru vizitatori, la un nivel mai mare decât cele propuse în toamna anului trecut.
image
Cum a fost convinsă o tânără să renunțe la școală și la familie pentru a se prostitua. „Era o mașină de făcut bani”
O tânără din comuna Bâlteni, județul Gorj, a trăit un adevărat coșmar timp de doi ani de zile alături de un tânăr de care s-a îndrăgostit

HIstoria.ro

image
Unde e corectitudinea presei românești din anii celui de-al Doilea Război Mondial?!
Februarie 1941. România generalului Antonescu aparține Axei. Germania, noul nostru partener strategic, e în război cu Anglia. Presa vremii respective urmărește îndeaproape mersul Războiului.
image
Când a devenit Sicilia romano-catolică?
Mai mult de 13 civilizații și-au pus amprenta asupra Siciliei din momentul apariției primilor locuitori pe insulă, acum mai bine de 10.000 de ani, dar normanzii și-au tăiat partea leului.
image
Amânarea unui sfârșit inevitabil
„Născut prin violenţă, fascismul italian era destinat să piară prin violenţă, luându-și căpetenia cu sine“, spune istoricul Maurizio Serra, autorul volumului Misterul Mussolini: omul, provocările, eşecul, o biografie a dictatorului italian salutată de critici și intrată în topul celor mai bune cărţi