„Aceleaşi“ e o păcăleală

Publicat în Dilema Veche nr. 633 din 7-13 aprilie 2016
„Aceleaşi“ e o păcăleală jpeg

Pe vremea cînd nu exista timp, ci doar doi părinți incredibil de mari care-l purtau încolo și încoace, copilul meu de 3 ani a început grădinița. A descoperit mai întîi că există și alte limbi în afara românei – totul se petrecea la Stuttgart, unde urma să locuim un an –, a învățat Bitte, Wasser!, s-a împrietenit cu Sheila, fetița care a venit într-o zi cu o chitară, cu Dominik, băiatul care planta mereu flori în nisip, cu „băiețelul mut” ce s-a dovedit la fel de logoreic ca toți ceilalți, însă numai în poloneza pe care o vorbea cu ai lui, dar și cu micul Islam, care l-a întrebat într-o zi: Bist du Muslim? A participat la Laternenfest, în Botnang, un orășel ca o ilustrație, a vizitat un centru în care erau internați bolnavi de Alzheimer, la carnaval a fost cavaler, dar cel mai mult i-a plăcut toboganul uriaș din centrul orășelului.

Cînd ne-am întors în țară, cu mapele doldora de desene și de fotografii de grup, primul lui an de preșcolar a fost și el împachetat într-un plic. Și poate așa ar fi rămas dacă doi ani mai tîrziu nu am fi primit invitația de-a ne întoarce în Stuttgart pentru trei zile. Totul a început cumva din avion, cu un fel de agitație, explicabilă, am hotărît noi, fiindcă se întîmplase ca la puțin timp după decolare să-i cadă primul dinte de lapte. Cum auzise de la colegi de Zîna Măseluță, i-am spus că în mod sigur ea îl va căuta în București, și nu la Schloss Solitude, locul izolat și complet fără magazine spre care ne îndreptam. În afară de cele cîteva bomboane pe care le luasem pentru calmarea durerilor de urechi la aterizare, nu aveam nimic care să suplinească dărnicia zînei.

În aeroport am fost așteptați de un șofer, așa că n-am reușit să cumpărăm nimic. Dar cum lucrurile devin mai complicate cînd te aștepți mai puțin, chiar înainte să ajungem în dreptul hergheliei din apropierea castelului, a căzut încă un dinte de lapte. De-acum zîna nu mai avea cum să nu ne găsească, nu mulți copii se puteau lăuda cu pierderea a doi dinți deodată.

Urma să aflăm mai tîrziu o soluție, deocamdată abia așteptam să vedem unde vom fi cazați. Aveam noroc, ni s-a spus, tocmai se eliberase apartamentul pe care-l ocupaserăm în rezidența anterioară. Cînd am deschis ușa, am găsit totul neschimbat. Același pervaz spre care se aplecase cîndva o mașină de pompieri doar ca să-l bucure pe băiețelul ce-o urmărea cu ochi mari, același mobilier, același peisaj de primăvară încă neîncepută, același dormitor prin geamurile căruia se vedea castelul impunător, cu trepte încă nedezghețate, același stejar uriaș, în jurul căruia ne jucaserăm de atîtea ori, același platou de pe care se puteau înălța zmee. Ei bine, toate acestea l-au făcut pe copil să amuțească. „Uite, zîna a ajuns înaintea noastră!” am zis cînd am ajuns la bucătărie. Și chiar fusese acolo, ne lăsase niște suc de portocale, dar mai ales o cutie de ciocolată. „Astea-s pentru tine, dacă vrei le putem desface imediat!” După surprinderea inițială, copilul a luat bomboanele și a început să rîcîie ezitant țipla. Dar nu, el nu putea să facă asta, dacă avea să o rupă, ce-o să se aleagă de ea? A început apoi să plîngă. Degeaba i-am explicat că nu e singura cutie de acel fel, că se găsesc în toate magazinele, ba chiar că zîna are un laborator al ei, uriaș, în care se fac numai inimi de ciocolată. „Nu sînt aceleași bomboane!” a ripostat el. „Cuvîntul aceleași e o păcăleală.” Cum trebuia să mănînce, am continuat să-l lămuresc, reușind pînă la urmă să desfac ambalajul. Știam cît îi plac dulciurile, iar acestea, atît de speciale, îi fuseseră aduse de zîna însăși. Am scos prima inimioară, ca și cum aș fi repurtat o victorie, și i-am întins-o. Însă el a întors-o dezolat pe toate părțile ca apoi s-o închidă deodată în pumn. „Nu vreau să dispară inima asta. Dacă mușc din ea, nu va mai exista.” L-am contrazis din nou, arătîndu-i-le pe celelalte, identice, i-am spus că nu e voie să o supărăm pe zînă, i-am imaginat chiar o povestioară despre fericirea alimentelor ce ajung să fie mîncate. Dar el nu a mai deschis palma decît atunci cînd bomboana, topindu-se, a început să i se scurgă spre încheietură. Degetele i se făcuseră ciocolatii, iar fosta inimă ajunsese o pastă diformă. E greu de descris deznădejdea care l-a cuprins. Descoperise timpul, continua iluzie, iar asta îl covîrșea.

De bomboane nu s-a mai atins. Însă îngrijorarea a venit seara, la cină, cînd nu a vrut să mănînce nimic. Degeaba i-am făcut sendvișul preferat, degeaba i-am spus tot felul de povești. „Te rog, nu poți să-i faci o poză?” a zis el deodată. Cum de nu ne gîndiserăm noi la asta? Am scos imediat telefonul și am fotografiat sendvișul. Acum putea să-l mănînce, căci îl „salvasem” acolo, în aparat. După doar cîteva îmbucături a tresărit deodată: „Dar trebuie să-i faci și din partea asta poză!... Și trebuie și din lateral!... Și trebuie…” Cînd și-a dat seama că oricîte fotografii am face, tot nu rămîne sendvișul, nu s-a mai putut opri din plîns.

Am stat trei zile la Stuttgart și în primele două copilul nostru de 5 ani nu a mîncat aproape nimic. Abia în a treia, după ce fuseserăm în vizită la fosta lui grădiniță, de unde plecaseră toți copiii pe care-i știa el, a încercat cerealele cu lapte. După ce-a revenit în București, totul a reintrat în normal. Aveam în telefon o mulțime de poze cu felurite mîncăruri de care nu se putuse atinge. Și mai aveam cumplita experiență pe care o trăise, aceea a descoperirii zădărniciei. Cum de înțelesese că nimic nu rămîne, nici Sheila, nici Dominik, nici costumul său de cavaler, nici corpușorul său, nici castelul, nici drumurile, nici brațele tatei care-i foloseau la plutire, nici toboganul, nici pata căpruie de pe ochiul meu albastru, nici cuvintele? Cum de-și dăduse seama că nici o clipă nu e la fel cu alta, iar cuvîntul identic n-ar trebui să existe? Cum de încercase să se opună, la doar cîțiva ani, cu toată îndîrjirea de care era în stare? Numai urmele unei inimi dulci, topindu-se continuu într-un pumn de băiețel, ar putea s-o spună.

Ioana Nicolaie este scriitoare. Cele mai recente cărţi sînt volumul de poezii Lomografii (Polirom, 2015) şi cartea pentru copii Ferbonia (Editura Arthur, 2015).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.